Monthly Archives: Iulie 2010

DE 3X PENIBIL

Inainte sa incep topul penibil de astazi, tin sa fac o introducere despre penibilul in care am intrat ieri,  in vizita la Mada.  Planul era urmatorul: mergem amandoua la Bucuresti, ea pe drum imi povesteste cum a fost in vacanta din Italia iar cand ajungem in camin vedem si poze-evident!. Zis si facut numai ca atunci cand am ajuns la faza cu pozele… deschide calculatorul daca poti. Bine, cand ne-am dat noi seama ca nu vrea si nu vrea sa se aprinda,  atunci da-i si suna. Pe cine credeti? Nu pe prietenul ala priceput la calculatoare, pe care-l suni pe fix, pentru ca e mereu acasa, nu nicidecum. Noi am sunat tocmai in Italia, respectiv la proprietarul calculatorului, adica Alex, iubitul ei. Mda… raspunsul a fost prompt, fara prea multe explicatii: „trebuie scosi si bagati niste chestii care se numesc RAM-i”.  Deci era clar ca nu o sa se intample nimic si ca noi nu putem scoate si nici baga nimic din ce habar nu aveam cum arata. Pana la urma solutia salvatoare a venit tot de la baietii buni, priceputi la calculatoare. Pe principiul „Ati incercat sa apasati pe buton?” calculatorul a inceput sa mearga miraculos. Genial nu-i asa?

Trecand peste tragismul meu si din pacate chiar e de plans, azi m-am gandit sa povestesc putin despre cum sa te delectezi in Romania.  In primul rand se porneste ca omu’ gospodar, dis-de-dimineata.  Pe la 7:30, cand ma intorceam in minunatul oras, cu personalul, straduindu-ma sa-mi tin ochii deschisi, pe geam ma fura un peisaj mirobolant. De la linia sase pleca un accelerat catre Brasov. La intrarea in vagoane ce sa vezi: o tanti,  vreo 40 de ani sa tot aiba, statea frumusel ca o lady la usa, tragea dan tigare si bea bere. Ma intreb ce ar zice reprezentatele feminismului daca ar fi vazut-o pe aceasta „doamna” cum isi facea ea siesta de dimineata. Mda.. si cica barbatii sunt niste porci…Poi zic sa se mai faca si niste reclame cu femei band bere, iar sloganurile sa sune cam asa: „De la cunoscatori la cunoscatoare”, „Scroafele stiu de ce”.

A vazut cineva stirile de la canal D?  Ia cititi ce ne zice nenea asta: „Va fi un jurnal făcut de oameni pentru oameni, cu ştiri luate din viaţă, cu accent pe detalii, în care oamenii vor face ştirile iar noi vom urmări viaţa din spatele ştirilor. Vom fi interesaţi mai puţin poate de ştirea pur jurnalistică cu care publicul s-a obişnuit şi ne vom focusa mai mult pe oameni şi pe efectele ştirii asupra vieţii lor. Ştirile sunt viaţă, iar noi vrem să arătăm această viaţă, cu bune şi cu rele, cu emoţii, lacrimi şi zâmbete” detaliază Fatih Salis, project manager News Kanal D. Mai ca-mi vine sa plang nu alta. Poi cum e de fapt: ce dulciuri prefera Sanziana Buruiana, nunta fara numar a nu stiu cui din satra la cara au participat tot fara numar manelisti „renumiti”, uite ce bine arata fosta sotie a lui Andrei Tardea, ce face Bote la mare etc. Asta nu ar fi nimic daca nu ar amesteca mondenitatile astea cu cine a mai violat pe cine, cate accidente au avut loc pe „stradutele” din Romania samd. Deci daca vreti „circ, scandal, bocete si ploaie cu bani” urmariti aceste minunate stiri prezentate „impecabil” de Christian Sabbagh.

Pe locul al treilea: reclama la laxative.  Acum nu mai plange sotia de dimineata pana seara ca sta toata ziua pe WC. Nu, acum trebuie sa-i vad pe unii care se stramba ca au probleme cu „statu’ pe scaun”. Hai, pe bune? In primul rand de ce ai ai face reclama tocmai la astfel de pastile, cand solutia e mai simpla de atat si pe deasupra gratis. Apoi nu vad de ce as da bani si mai mult de ce as accepta sa apar in astfel de reclame. Sunt foarte multe reclame stupide, dar parca astea de acum le intrec pe toate. Nu am gasit spoturile pe net, stiu ca sunt acum in grila de reclame de pe la tv. Cine isi da seama despre ce vorbesc si gaseste vreun link  sa fie binedispus sa lase un comment.  Ca tot suntem la capitolul reclame, dupa mine un spot bun e unul care ma face sa rad, pentru ca pe ala sigur vreau sa-l mai vad si sigur o sa retin eu vreun nume de firma sau mai stiu eu ce se promoveaza. Un exemplu de „hai sa radem”:

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.


PE ALEEA COPILARIEI MELE

L-am vazut pe Cristi sambata la strand si mi-am adus aminte de copilarie. Ma gandeam ca mi-au mai ramas foarte putine amintiri din acea vreme si ar fi cazul sa scriu cate ceva din ele pentru a nu le uita. Lui Cristi i se spune si acum „rata”, pentru ca era  balbait, dar mai ales sasait. Cristi era acel copil blond, subtirel, cu niste ochi mari albastri care te facea sa uiti de balbaiala lui; plangacios si cu fata-i murdara tot timpul. Din gasca noastra mai facea parte: Gabi, unchiul lui rata, care era cu trei ani mai mare ca mine, gras si pistruiat, precum papusile acelea din plastic, pe care le tineam deasupra recarmierului. Marius era tipul dur, bine proportionat pentru varsta lui, desi tot timpul ne intrebam cand are de gand sa se inalte. Se pare ca nici pana acum nu a crescut cine stie ce. Mihaela, vara mea cu un an mai mare, eram ca si surori. Ea era „baietioasa” cu care se duceau baietii la furat, sau la alte nazbatii posibile. Mereu tunsa scurt si extrem de rea. Andreea, care s-a alaturat gastii noastre mai tarziu, era tipul rasfatetei de care fugeam mereu. O invitam destul de rar sa se joace cu noi cu papusile. O preferam pe Sandra, mult mai modesta, in fata careia ne afisam noile papusi sau hainutele acestora. Eu, desi eram singura la parinti nu m-am simtit deloc rasfatata. Mama imi tot spune ca eram cam naiva cand eram mica. Posibil sa fii avut dreptate, mai ales ca eram genul „unde-l pui acolo sta”. Am invatat de mica sa-i respect pe ceilalti prin diferentele pe care le afiseaza fata de mine, sau fata de alti oameni, asa ca stateam in banca mea, fara sa deranjez pe nimeni, ascultand de regula ce spuneau altii. La furat eram cea care spunea „sase”, eram fricoasa recunosc, pe atunci nu-mi evaluam capacitatile si nici nu riscam sa descopar care sunt acelea.

O sa evoc doar o scena de care-mi aduc perfect aminte. Nu de alta dar sunt foarte multe si nu ar avea rost sa le insir acum pe toate. Cred ca cea mai reprezentativa scena este aceea in care cu totii ne-am facut o cascioara din carton in gradina Mihaelei. Dupa ce am construit micul nostru adapost, ne-am hotarat ca ne trebuie si ceva sa mancam. Casa trebuia cinstita printr-un ritual al mancarii, asa ca am facut cheta si l-am trimis pe rata sa ne ia biscuiti varsati. Ma bufneste rasul si acum cum stateam cu totii inghesuiti in acei pereti care s-ar fi daramat din prima picatura de ploaie, insa ce grija aveam noi, cand punga de biscuiti intretaia respiratiile noastre de copiii dornici sa se comporte precum adultii.

Alegerea acestui post se datoreaza unei fotografii, pe care am facut-o samabata cand am trecut prin cartierul unde am copilarit. Acea alee este una care da spre calea ferata si care tot timpul era ingropata de un morman de gunoi. Acum dupa cum se poate vedea nu mai e atat de mult, dar inca zac acolo urme ale acelei privelisti. De asemenea motivul pentru care am facut aceasta poza a fost acela ca de cand am descoperit „photoshopul pasiunea mea”, m-am gandit sa atasez pozele pe blog si sa va rog sa-mi dati o nota, sa stiu daca ma las de sportul asta, sau pot continua. Deci ce parare aveti? O nota de la 1 la 5. Multumesc!


LA NOI IN DOROBANTI

Dorobanti e un cartier din Ploiesti, o mixtura de oameni bogati, o pata de culoare data de „marocanii” nostri  la care se adauga banalitatea romanului, care zace duminica uitandu-se la TV.  De ce zace doar duminica? pentru ca sambata se duce la strand, sambata de regula „se iese din casa”.  Incadrandu-ma perfect in acest peisaj, mi-am zis de ce sa treaca inca o zi si sa nu simt ca sunt in Romania.  Inarmata cu o stare perfecta de entuziasm, am plecat de acasa pe la noua dimineata, eu traind cu impresia ca la mare, cand vrei sa te duci la plaja, ca trebuie sa te scoli devreme, nu neaparat sa prinzi un loc bun, ci mai degraba sa nu prinzi „caldura aia mare si sufocanta”.  Din centrul orasului catre destinatia mea m-am urcat intr-un autobuz plin de pensionari care se duceau la obor, asta pentru ca le era prea sila sa parcurga o distanta de cateva strazi pana acolo. In cartierul in care am trait pana la 14 ani, m-a intampinat vara mea, Mihaela, cu care planuiam sa merg la faimoasa destinatie de vara: strandul. Prima noastra optiune a fost „la Peco”, doar ca dupa ce am mers prin soare, acompaniate de claxoanele soferilor, ne-am dat seama ca strandul nostru „nu mai e”.  Tot ce am putut vedea era doar un bazin inconjurat de iarba, un local enorm cu usile inchise si un „nene” care uda pamantul. Dezamagite, dar inca dornice de plaja pe iarba, ne-am sunat cunostintele sa intrebam de stranduri prin apropriere. Asa am dat de strandul din Dorobanti. Va imaginati desigur drumul inapoi, cu tot cu claxoane, pe pod, prin alt cartier si fara apa la noi. Complet deshidratata i-am intrebat pe cei din Mihai Bravu, unde se afla strandul pe care-l cautam. La un moment dat am ajuns pe o strada cam pustie, iar eu am inceput sa tip ca vreau la mama.  Dupa ce ne-am calmat putin, caci nu ne venea sa credem unde se afla strandul respectiv, am mers pe strada indicata. De acolo am patruns pe un gang gresit, ne-am intors si nu ne venea sa credem ochilor: in sfarsit apa si civilizatie.  Dupa taxa de 10 lei, am putut sa ne asezam si noi pe iarba si sa studiem lumea. In loc de nisip iarba, in loc de slipuri, chiloti, pustime, deloc pensionari, multe tatuaje si cicatrici, inclusiv a mea, care le intrecea pe toate, cercei in buric si corp de 80 de kg. Bazinul destul de mic. Ne-am asezat la 2m, caci noi am fost mai intai la mare si apoi la strand, doar ca nici pana acum niciuna dintre noi nu stie sa innoate.

O zi relaxanta, am trait ca doua pitipoance fara ochelari. Ne-au deranjat doar „marocanii”, pentru ca e in natura lor sa faca scandal. In rest am avut noroc cu Cristi, cu care nu mai vorbisem de cand aveam 7 ani. Ne-am distrat pe seama povestilor sale, am ascultat muzica, ne-am prajit cu soare si miros de mici.

Cand ne-am intors, nu puteam sa nu ne amuzam de noua noastra infatisare si sa nu-i raspundem celui care ne-a intrebat: „Cum e apa in Dorobanti?’ Desi intrebarea mi s-a parut destul de jenanta, in sine m-a bufnit rasul, pentru ca aveam din nou sentimentul ca in Romania daca nu ma bag in seama cu lumea din „nu conteaza ce motiv” nu as mai exista. Am simtit nevoia, ca o datorie sa-i raspund tipului, doar ca uitasem ca de aici nu are de gand sa se mai opreasca.

In drumul spre casa mea,  ii intelegeam pe cei care se uitau zambind la mine: pe langa faptul ca eram rosie la fata, eram incredibil de asortata.  Am fost salvata de scara blocului si de apartamenul in care am zacut rapusa de insolatie.  De asemenea am visat ca eu stiam sa innot, ca dedesubtul cearsafului meu era nisip, ca toata lumea purta costume de baie si ca „marocanii” vindeau namol.


RMA-INNA

„Fly like you do it
Like you’re high
Like you do it
Like you fly
Like you do it
Lïke a women”

"RMA-2010"

Aseara a fost RMA 2010, adica premii romanesti inutile, la care artistii se pregatesc sa faca un show cu sau fara voce,  pentru multimea de copii cu chef de zbenguiala.  Din cate mi-am dat eu seama specatatorii aia nu aveau mai mult de 18 ani.  Cam despre ce a fost vorba: din 20 de premii, inclusiv cele speciale, doar doua pentru rock si hip-hop, restul pentru dance, iar daca asta nu e tot: Inna din nou marea castigatoare.  Nu doar ca a cantat toata seara, plicitisindu-ma cu inceputul „momentului” sau, dar divina a incercat si un feat. cu Andreea Banica, fortandu-ma sa schimb canalul, ambele cantand la fel de prost.

Tot spectacolul a fost ca un playlist de la radio, doar ca i-am mai vazut pe unii bataindu-se langa asa-zisii artisti. Puya parca a avut un nod in gat si a cantat patetic, Giulia si Dj Project, cel putin si-au dat silinta,  niste trupe rock, care parca nu aveau ce cauta pe langa pustimea dornica de club.  Desi m-am plictisit de „Locul Potrivit”, iar la repetitii orga chiar a mers, Guess Who a fost singurul care NU a cantat, pentru ca a cantat publicul pentru el. Si asta nu e tot, pentru a ma racori de momentul penibil INNA, am vazut ce inseamna spectacol, asta nu ca nu as fi vazut deja ce inseamna Spike si Guess Who:

Spike, Guess Who, Grasu XXL, Agresiv, Horia Moculescu – Medley Live @ RMA 2010

Eu zic, propun sa promovam mai mult hip-hop-ul ca sa nu adormim la premiile astea pe viitor!


TARA LUI ANDREI

Fara nicio legatura cu personajul din campania Petrom, Andrei este pentru mine un roman, tipic nu doar cu numele, ci si cu mentalitatea sa. Andrei mai e si iubitul lui Anilu, eroina romanului pe care-l citesc „Iubiri in camasa de forta” de Ilinca Bernea. Cand am ajuns la pasajul in care Anilu si Andrei se cearta pentru a da sorti de izbanda iubirii lor, mi-am adus aminte de un cuvant: libertate. Oare tara in care traiesc imi ofera acea libertate nu doar de cetatean ci de om care traieste pe aceasta planeta, sau totul e doar o mascarada ascunsa dupa coperta unui slogan asa-zis romanesc: „Gandeste liber”?

Raspunsul mi l-a oferit Anilu. Cearta indragostitilor e de fapt o disputa intre popoare si incercarea lor de a coabita. Dupa Andrei, emigrant in SUA, singura modalitatea de a ramane impreuna cu Anilu ar fi fost mutarea iubitei sale in tara lui de adoptie. O tara cu care Anilu nu se simte deloc in concordanta, ba mai mult nu poate integra conceptul de libertate intr-un vis american ce se rezuma la: „piscina in curte, masini de tuns iarba si cos de baschet in curte”.

Argumentele lui Andrei nu sunt convingatoare pentru Anilu cu care incep sa ma identific prin prisma punctelor sale de vedere. „Aici am mai multe” , spune Andrei. SUA, aceasta tara robotizata ii ofera lui Andrei mai multe posibilitati de recunoastere profesionala, ceea ce i-ar fi lipsit cu desavarsire in Romania. Iluzionat de visul american nu reuseste sa vada ca pe fruntea lui tot emigrant scrie si ca sistemul  il imbecilizeaza si-l determina sa adere la spiritul de turma american. Raspunsul iubitei sale imi infirma  mie cel putin temerile de non-identitate nationala. Tot ceea ce eu credeam „putrezit” in aceasta tara e de fapt o punte de libertate. Eu ca roman, in afara faptului ca respect steagul national, nu ma simt a face parte din aceasta natiune, cu tot cu impresionismul traditional, obiectivele turistice sau peisajele mioritice. Ceea ce ma face pe mine cu adevarat roman e integrat in acest citat: „Tot peisajul asta ma striveste…fara conflict nu mai stiu cine sunt, pentru ce sa mai lupt…Sincera sa fiu nici macar nu-mi vine sa mai lupt. Stii ce ar insemna pentru mine sa raman aici? Sa devin o papusa stricata. Care spune mama in loc sa faca pipi si care da din maini cand o apesi pe picioare, mi-as pierde busola complet…”

Romania, desi un peisaj trist este in primul rand o tara in care iti poti masura puterile. Romanul se pricepe la tot, nu? Romania cu certitudine nu e o tara monotona, in care magazinele arata la fel, in care toate lumea viseaza acelasi lucru, sau fiecare etnie are centrul sau de interese. Unii pot fi rasisti, sau unii pot invata de la ceilalti, fara sa conteze ce limba vorbesc.