PE ALEEA COPILARIEI MELE

L-am vazut pe Cristi sambata la strand si mi-am adus aminte de copilarie. Ma gandeam ca mi-au mai ramas foarte putine amintiri din acea vreme si ar fi cazul sa scriu cate ceva din ele pentru a nu le uita. Lui Cristi i se spune si acum „rata”, pentru ca era  balbait, dar mai ales sasait. Cristi era acel copil blond, subtirel, cu niste ochi mari albastri care te facea sa uiti de balbaiala lui; plangacios si cu fata-i murdara tot timpul. Din gasca noastra mai facea parte: Gabi, unchiul lui rata, care era cu trei ani mai mare ca mine, gras si pistruiat, precum papusile acelea din plastic, pe care le tineam deasupra recarmierului. Marius era tipul dur, bine proportionat pentru varsta lui, desi tot timpul ne intrebam cand are de gand sa se inalte. Se pare ca nici pana acum nu a crescut cine stie ce. Mihaela, vara mea cu un an mai mare, eram ca si surori. Ea era „baietioasa” cu care se duceau baietii la furat, sau la alte nazbatii posibile. Mereu tunsa scurt si extrem de rea. Andreea, care s-a alaturat gastii noastre mai tarziu, era tipul rasfatetei de care fugeam mereu. O invitam destul de rar sa se joace cu noi cu papusile. O preferam pe Sandra, mult mai modesta, in fata careia ne afisam noile papusi sau hainutele acestora. Eu, desi eram singura la parinti nu m-am simtit deloc rasfatata. Mama imi tot spune ca eram cam naiva cand eram mica. Posibil sa fii avut dreptate, mai ales ca eram genul „unde-l pui acolo sta”. Am invatat de mica sa-i respect pe ceilalti prin diferentele pe care le afiseaza fata de mine, sau fata de alti oameni, asa ca stateam in banca mea, fara sa deranjez pe nimeni, ascultand de regula ce spuneau altii. La furat eram cea care spunea „sase”, eram fricoasa recunosc, pe atunci nu-mi evaluam capacitatile si nici nu riscam sa descopar care sunt acelea.

O sa evoc doar o scena de care-mi aduc perfect aminte. Nu de alta dar sunt foarte multe si nu ar avea rost sa le insir acum pe toate. Cred ca cea mai reprezentativa scena este aceea in care cu totii ne-am facut o cascioara din carton in gradina Mihaelei. Dupa ce am construit micul nostru adapost, ne-am hotarat ca ne trebuie si ceva sa mancam. Casa trebuia cinstita printr-un ritual al mancarii, asa ca am facut cheta si l-am trimis pe rata sa ne ia biscuiti varsati. Ma bufneste rasul si acum cum stateam cu totii inghesuiti in acei pereti care s-ar fi daramat din prima picatura de ploaie, insa ce grija aveam noi, cand punga de biscuiti intretaia respiratiile noastre de copiii dornici sa se comporte precum adultii.

Alegerea acestui post se datoreaza unei fotografii, pe care am facut-o samabata cand am trecut prin cartierul unde am copilarit. Acea alee este una care da spre calea ferata si care tot timpul era ingropata de un morman de gunoi. Acum dupa cum se poate vedea nu mai e atat de mult, dar inca zac acolo urme ale acelei privelisti. De asemenea motivul pentru care am facut aceasta poza a fost acela ca de cand am descoperit „photoshopul pasiunea mea”, m-am gandit sa atasez pozele pe blog si sa va rog sa-mi dati o nota, sa stiu daca ma las de sportul asta, sau pot continua. Deci ce parare aveti? O nota de la 1 la 5. Multumesc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: