Monthly Archives: August 2010

BACAUWOOD


UN VIS PENTRU NEBUNI

Deseori îmi imaginez cum ar fi dacă aş scăpa de rutină şi aş fugi într-un loc unde nu m-aş fi văzut niciodată. Cred că foarte mulţi dintre noi suntem conduşi măcar în vis de un liber arbitru euforic, iubit de sevraj, înghesuit într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor. Eu, pentru că în viaţa reală nu mă pot vedea altfel decât un om căruia i se dictează aproape zilnic ce ar trebui să facă, mă izolez de astfel de dorinţe. Aşa că nu e de mirare că mă apucă fobia călătoriilor când cineva necunoscut îmi propune un vis.

Lăsând la o parte balanţa mea tot timpul echilibrată în aproape toate deciziile pe care trebuie sa le iau, de cele mai multe ori aleg la risc. „Fie ce o fi „, îmi zic, mai bine aleg inconştient decât să-mi pară rău după aceea că nu am trecut prin greşeală. Pentru mine experienţele care s-au născut de cele mai multe ori din greşeli s-au repetat într-un mod barbar. Astfel, fie am simţit o durere uşoară, fie m-au marcat mai rău ca o cicatrice uitată de bisturiu. Eliminându-mi, deci negativismul prin simpla derulare a faptelor până în prezent, am ridicat ancora, spre a străbate o mare a tuturor posibilităţilor. Dacă mi-a fost frică? Bineînţeles că da. De la primul salut, până la prima noapte petrecută împreună. Numai că frica a fost o promisiune, pe care l-am îndemnat să nu o mărturisească nimănui. Târgul a fost repede acceptat ştiind că şi pentru el, ca şi pentru mine era vorba de acel unic drum, la care doar speri să fii invitat.

un vis pentru nebuni

Da, e o scenă de teatru, în care nu decorul te ia prin surprindere, ci emoţia unor oameni care se văd pentru prima dată. Şi atunci aştepţi să vezi ce-şi vor spune. Tu ce i-ai spune unui străin vâzându-l dormind în patul tău, unde tu obişnuiai să-ţi omori zilele de plictiseală? Eu l-am luat în braţe şi m-am cuibărit acolo ca să nu mai pot să scap. Şi apoi am râs, fericită fiind de prada mea. Când s-a trezit nu a fost nevoie să ne povestim nimic, ne cunoşteam deja din vis. Aşa că luându-mă de mână am parcurs fiecare ţinut în care nu m-aş fi găsit niciodată. Piesa era mereu alta, decorul şi el căpăta altă descriere. Am inventat mereu o poveste despre noi doi, căci nimeni nu ne cunoştea. Iar când ne luam la revedere, râdeam de cum i-am păcălit, neştiind că bufonii eram chiar noi, meniţi ai distra pe alţii cu propria poveste. Bineînţeles că nimeni nu ar fi dat crezare unor nebuni, a căror lume era înghesuită într-un vers numai de ei ştiut. Mie oricum nu-mi păsa atâta timp cât povestea noastră reuşea să continue. Îmi plăcea nebunul de lângă mine, căci pe mine mă făcea să râd de-a binelea şi râdeam atât de tare încât uitam că nebunia la noi era doar un simptom.

Nu ştiu dacă de la piesele tot mai romantice pe care le ascult, sau de la căldura care coboară din tavan, dar mă întreb: „Oare există astfel de vise şi în realitate?” Răspunsul îl voi găsi, sper, printre acele greşeli bune pe care le fac inconştient. Am să trăiesc în lumea mea cu doi nebuni, spunând o poveste cuiva născut din propria dorinţă. Şi atunci voi râde eu de voi, cum de nu ştiaţi să trăiţi prin vis ca mine.


AI VREA TU, TIMP!

Ai asteptat vreodata timpul? Ti-ai petrecut ore in sir in fata calculatorului, sau pur si simplu mergand pe strada cu capul in nori, doar ca sa treaca timpul?
Eu simt ca timpul mi-a legat mainile si-mi rade in fata…cred ca de mult astepta o victima ca mine…nerabdatoare. Cateodata se cocoata pe umerii mei si-mi tulbura gandurile, mi le face mai grele, mai insuportabile. Cand vreau sa-l dau jos, se joaca cu parul meu care devine tot mai lung. Apoi cu ochii pe care ii inchide numai noaptea, pentru ca ziua sa ma joc iar cu el.  Cel mai mult vrea sa-l iau in brate si sa ne invartim in hohote de plans si de ras, ca e aici, ca e departe.

De-ar fi totul asa cum am vrea noi, timpul ar fi nebunul pe care nu-l baga nimeni in seama. Am rade de el pe strada imbracat in hainele lui groase si murdare cersind un coltuc de paine. In batjocura i-am intinde un posmag sa bucuram parca tristetea ce ingheata lacrimile unui om fara destin.

E trist cand vrem prea mult si prea curand. E trist ca altii nu traiesc dupa timpul nostru.  Si cand nu mai putem ce am putea face? Tot cu el dormim si ne impacam dupa divort. E al nostru si il acceptam ca atare.


PA PA LA MARE

Da…m-am intors de la mare si recunosc ca daca nu aveam o companie extraordinara ma intorceam acasa inca din prima zi.  Nu spun ca nu se merita sa te duci la Marea Neagra, sau ca eu am pretentii de alte tari, cand si la noi in tarisoara exista mare.  Nici pe departe.. ma voi mai duce la Marea Neagra in Romania, dar doar pentru trei zile maxim. Atata timp cat eu nu vad decat gunoaie peste gunoaie si statiuni in paragina, eu la mare nu am ce cauta decat poate sa fac baie in marea plina de alge si sa merg pe nisipul plin de mucuri de tigara, resturi de chipsuri, capace de bere, sau alte minunatii aruncate pe acolo.

Initial nu vroiam sa scriu nimic despre vacanta petrecuta la mare, pentru ca nu am avut ce arata. Bine ca mi-am lasat paratul foto acasa, caci de admirat nu era nimic.  Am vazut de dimineata cum Mircea Badea ne arata poze din vacanta lui in Italia si Grecia.  Jos palaria pentru alegerea destinatiilor. Evident nu compar tarile, dar nu pot sa nu fiu cel putin dezamagita ca avem „mare” si nu stim ce sa facem cu ea.  Ma bucur insa de faptul ca am putut admira rasaritul si ca ador sa merg la mare in continuare, chiar daca dupa anul asta mi-am distrus toate amintirile legate de mare de pe vremea cand mergeam cu olita dupa mine.

Poate ca am inceput sa imbatranesc, sau e o chestiune de gust, dar eu cu Connect-R nu mai pot. Ca de altfel nu mai pot cu muzica house difuzata de nenumarate ori.  Imi place sa ascult muzica tare, desigur, dar nu mai pot cu muzica asta zgomot.  Nu mai inteleg de ce acuma in discoteca se pune numai muzica house, de parca lumea ar trebui sa stie sa danseze numai pe acest gen.  E bine ca la mare am avut parte si de o oaza mea „non-houseareala” unde am putut sta chill pe scaun si sa ascult muzica buna.

Apoi foamete, deci bani. Mi-am zis ca imi cumpar si eu un cantar, ma deghizez in bunicuta, e bine ca o parte din accesorii le am, asa ca nu ar fi o problema sa ma asez si eu pe marginea drumului sa se cantareasca lumea.  Iar preturile…data viitoare vin cu apa de acasa!

De altfel nu am zis cand ma mai duc la mare, in ce perioada. Am gasit o poza de cand am fost in Vama, in mai anul asta si m-am gandit ca atunci e mult mai ok. De admirat, nu de baltacit ca stricam frumusetea peisajului si ajungem sa ne sufocam unii pe altii in MARE.  Si ca ziceam de companie placuta, ii multumesc lui Adi ca mi-a suportat mofturile, celorlalti nota 10 🙂


MAI CLAR

In postul „Pe aleea copilariei mele”, am pus o poza facuta de mine si tot acolo am specificat ca mi-as dori sa aflu parerea voastra despre fotografie. Nu am primit nimic cum era de asteptat, nu ca nu ar fi vazut-o nimeni, dar asa e romanu’ mai lenes. Cu riscul de a pati la fel, azi vreau sa mai pun o poza cu aceeasi rugaminte de a-i acorda o nota de la 1 la 5.

Cateva ceva despre aceasta poza….e facuta special pentru concursul lansat de Cretzu, caruia ii multumesc ca a ales si poza mea pentru a oferi CD-ul sau „Echilibru”.  Poza poarta titlul piesei „Mai clar”.  Pentru a vedea cine este primul castigator, se da click pe poza.  Fata din poza e vara mea, caruia ii multumesc ca a indurat caldura sinelor.

Chiar daca nu mi se va acorda nici de data asta o nota…:((.. nu am sa ma opresc, ba mai mult mai unele care indura in folderul din Pc, dornice de faima.  Calitatea lor nu vreau sa o dezbat, ci ideea e sa-mi spuneti voi cand sa ma opresc.


PARCUL CU DE TOATE

Cu riscul de parea putin deplasata, vreau sa strig ca nu mai pot! Ori eu sunt un om nebun, ori lumea a luat-o razna.  Merg aproape zilnic la Sala Sporturilor Olimpia, din Ploiesti sa alerg.  Pentru cei care nu stiu „Sala”, asa cum prescurteaza lumea din oras, e un parc, pe care il credeam destul de mare, inainte sa vad parcurile din Bucuresti. Oricum ramane un parc destul de mare luand in considerare cata lume „zburda” pe acolo.  De regula se aglomereaza in week-end, normal, cand vine omu’ cu samanta pe malul lacului sa bage in el, sau sa bea bere la terasa aflata evident tot langa lac.  Incepusem sa ma resemnez in fata unor astfel de obiceiuri vulgare, pana azi, cand  mi s-a umplut paharul.

Cand am ajuns in minunatul loc, am inceput eu frumos sa alerg, cand ce sa vezi la pista de role…mireasa si mirele erau la shooting. Nu venisera singuri, bineinteles, ci isi adusesera in caruta si o mana de nuntasi, care se uitau cum dobitoacele care le-au fost fiica/fiu se trageau in aparat. Nu stiu cat anume a durat respectiva sedinta, caci eu mi-am terminat turele si ei tot acolo ramasesera, in brazi, cu mireasa in copac. In tot acest timp, ca sa nu fie de ajuns, se tot peregrinau miresele prin parc cu camera dupa ele sa se vada la camera ce au facut ele in ziua nuntii. Pe principiul: Ce sa fac eu cand ma marit? Zic sa merg in parc sa ma vada lumea ce frumoasa sunt, ca si asa eu nu ma duc in parc, zic sa ma duc acuma, ca sa nu zic dupa aia ca nu am fost, ca am mai vazut eu la una, ca tot asa a facut…Bine stiti acum e dupa preferinte, caci te poti poza si cu fata spre lac, eu stiu, poate pe bancuta…

Azi a fost Festivalul Berii Timisoreana, sau asa ceva si na! noi cum dam petreceri in parcuri, cine era sa profite de acest lucru: evident „marocanii” nostri. Deci hai cu porumbu fiert, hai cu samanta, hai cu baloanele in cele mai ridicole forme, hai cu tot felul de alte dulcegarii, la care ti-era scarba sa te uiti, barem sa mai si cumperi asa ceva. Poi cum cine sa lipseasca, politia, bineinteles. Operatiunea: Negocierea cu tiganii. A fost teribil de amuzanta o tiganca cu baloanele in mana, care atenta la ce spuneau politistii, dar si sa strige: baloooooooaaneee, baloane avem..se intreba ea singurica: „‘Ce aprobare, cine sa ne dea noua aprobare?”  Ia uite domnle vine asta cu smenu’ sa ne strice noua socoteliile. Poi eu zic asa, sa vina toti romanii disponibili de a face o farsa. In primul rand sa aduca cu ei baloanele alea hidoase, sa vina cu oala plina de porumb furat si sa populam aleile  din parc numai cu tarabe. Atunci sa vedem cui mai vand tiganii, daca si romanii sunt „pe treaba”. 

Dar tiganii nu vin in parc doar sa „comercializeze” pentru puradeii lor, care rup trandafirii din parcuri si ii pun la bicicleta sa arata si aia sucar. Ei nu.. poi vedeti baltoaca asta verde din imagine, ei acolo se scalda ei cand stau pe ganduri, ca cica Telejeanul e prea departe.  Ce mai avem in continuare…Corect! „dragalasii” de copii si desteptii de parinti. S-a umplut Ploiestiul de copiii. Eu am noroc ca nu stau la bloc pe partea cu parcul ca as fi innebunit complet. Nu ma judecati acum, da foarte misto asta cu facutu’ copiilor, foarte tare, dar sa-i faca cine are de gand sa-i si educe si mai ales sa aiba grija de ei. Ce face parintele cand vrea sa scoata copilul la Sala, poi nu-l duce in locul special amenajat pentru creaturile astea mici, caci la romani totul e pe dos si atunci il duce pe pista de role si il duce de il las pe acolo sa „zburde” ca o caprioara, printre biciclete, pintre alti dragalasi mai mari, sau mai mici care se dau cu rolele etc.

Ce am zis cumva pista de role, dar unde scrie? Asadar sa ne aducem cainele, copilul, gagica cu care sa fac poze, mai tarziu mireasa, puradelul sa rupa si el flori, emoistii care sa dea la dusca din sticla cu „suc”, batozele sa bage in ele porumb fiert, ca e mai greu sa-ti fierbi acasa o oala, sa ne imbracam misto ca de disco, de fapt pardon ca de parc si sa vedem pe cine mai agatam.  Pe deasupra, dupa ca ce ca nu ai cum sa te plimbi cu rolele decat in portiunea aia minuscula populata de copiii, un BOU, cu salteaua lui, pe care cere 3 lei da minut, blocheaza ditai aleea, ca BOU!

Dupa toata aceasta relatare, va urez plimbare placuta si va asteptam la noi la „Sala”. 😀