RURAL

Ieri a fost pentru unii prima zi de şcoală, pentru mine a fost una din acele zile în care vizitez locurile de baştină ale părinţilor mei.  De data asta a fost diferit.  Ne-am luat în serios rolul de oameni gospodari şi am parcurs aşa la pas drumul până într-o altă localitate situată cam la patru kilometrii de casa bunicii mele. Pentru mine toate locurile astea rămân amintiri ale copilăriei pentru că acolo pot fi mereu copil, fără ca nimeni să mă vadă. Am urcat atât de greu dealul încât nu m-am lăsat convinsă că am îmbătrânit până ce nişte copii nu mi-au zis sărut mâna. Da, probabil că m-am maturizat puţin iar toate locurile acestea să nu mi se pară decât nişte peisaje la care mă puteam uita şi plimbându-mă cu maşina. De fapt ce face un anumit loc minunat? Parcurgerea lui, a pune piciorul pe iarba care dă se usuce, mângâierea unui viţel care doarme liniştit lipit de gărduleţul unei case părăsite.  Să ştii că te lupţi cu pământul ăla, cu mărăcinii care nu-ţi dau pace, cu apa aia care curge şi stă în calea fiinţelor nepăsătoare care trec şi se udă până la glezne. Poate suna a excursie, dar nu, e mai mult de atât. Peste tot în aceste sătuce cu nume de ale căror origini aproape că nimeni nu-şi mai aduce aminte, întâlneşti chipuri care-ţi dictează cam ce înseamnă viaţa. Tot ce se petrece în această lume e practic o luptă pentru supravieţuire, e o încercare a zeilor naturii, care îi provoacă să muncească mai mult zi de zi. Şi totul pentru razele unui soare greu de descris. Nimic nu se compară cu o dimineaţă în care nu vrei decât să te uiţi la soare şi să crezi că va fi o zi frumoasă. Chiar posomorât eşti trezit brusc de urletele orătăniilor înfometate.  Ţi-e milă de ele, dar mai ales de tine, de viaţa pe care o duci, dar recunoaşterea vine de la jocul mesei lor, la care râde un câine puturos privind totul din coteţ. E trist şi totuşi vesel, e real şi totuşi e de vis. Cu toate că ai tot timpul câte ceva de făcut, e imposibil ca într-un moment să nu te trezeşti vorbind singur cu furnicile. E sigur acolo o zi de joacă, a ta şi a căţelului care dă bucuros din coadă, crezând că mai primeşte o bucată de pâine. Iar puii ăia mici care aleargă mereu prin curte pur şi simplu nu te plac, mereu dau bir cu fugiţii când vrei să-i prinzi în braţe. Cel mai amuzant moment penru mine e cel în care mă plimb cu căruţa. Nu mă pot opri din râs. Cocoţată pe o grămadă iluzorie, într-un loc strâmt, privesc lumea cum se uită curioasă la ce avem noi în sacii pe care îi stârcim cu trupuri grele şi păcătoase.  Pe tot parcursul drumului eu mă gândesc la ce ar spune calul dacă ar putea vorbi. E inimaginabil pentru mine cum animalul ăsta poate căra atâtea alte animale care sunt mult mai evoluate decât el, doar pentru că cele din urmă pot înjura la nevoie. Îl observ aşa liniştit şi preocupat încât îmi iau gândul de la soarta lui. Fiecare cu problemele sale, îmi zic. Între timp eu rămân acolo cocoţată şi zgâlţâită de tropot. Nu mai râd, ci mă uit gânditoare la fel ca pasagerii cu care împart căruţa. Când ajungem în faţa casei, deja se aud urlete de bucurie, o să urmeze o masă copioasă. Şi nici nu durează mult că toată lumea râde la un pahar cu tărie. Acum se pun planurile pe hârtia invizibilă şi se prezic idei de viaţă. Oricine trece pe la noi prin curte e binevenit si bine-întâmpinat. Uite aşa trece vremea la apusul soarelui. În numai puţin de o oră, toţi vor strânge câte pot vedea pe semi-întuneric şi rapid căci ultimele ţipete anunţă o noapte bună.

Anunțuri

2 responses to “RURAL

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: