Monthly Archives: Decembrie 2010

HOWL

„În 1955, un poet nepublicat, de 29 de ani şi-a prezentat viziunea asupra lumii, într-un poem în patru părţi. L-a numit: HOWL. Numele lui era Allen Ginsberg”.

Văzusem trailerul acestui film înainte să urmăresc înregistrarea emisiunii Garantat 100%, unde Cătălin Ştefănescu îl avea ca invitat pe M. Cărtărescu. Culmea e că în acea perioadă, cei de la Garantat 100% derulau o campanie, la care participa, bineînţeles, invitatul din platou. S-a întâmplat ca M. Cărtărescu să dăruiască unui tip din public, o carte. Aceasta era „Howl” de Allen Ginsberg. Recunosc că nu ştiam cine e acest poet, înainte să văd filmul.

Despre film. Mi-a fost cam greu să-i acord credit antagonistului din Spiderman, dar am zis că măcar pentru poveste, trebuie să văd Howl. Cine a fost Allen Ginsberg? Eu nu am dreptul să scriu despre cel care avea să schimbe percepţia americanilor despre literatură. Tocmai de aceea mă voi baza doar pe acţiunea filmului. Despre ce este vorba? Un poet homosexual, dar un homosexual îndrăgostit, a cărui editor a fost dat în judecată pentru că a publicat „Howl”. Ce m-a interesat cel mai mult la film: părţile în care Allen Ginsberg era intervievat şi răspundea aproape ca un monolog la cea ce pentru el a constituit sursă de inspiraţie.

Totul a pornit cu descoperirea că este homosexual. Allen Ginsberg nu ar fi scris poezie, dacă nu iubea. Încercând să-şi imite tatăl, la rândul său poet, Ginsberg se străduia să-şi impresioneze iubiţii prin versuri cu rime perfecte ce sunau fad. Când a început să scrie Howl, a realizat că poezia nu e doar rimă, că poezia e un testimonial. Nu-ţi dai seama că o operă are valoare decât atunci când ea este recitită în timp. Când acele cuvinte au un sens pentru cineva din viitor. Doar acela poate descifra limbajul unui poet.Prin fragmentele din „Howl”, citate în film, am înţeles cam ce consideră un homosexual a fi dragostea. Oare homosexualii iubesc la fel ca heterosexualii? Mă întrebam nu de puţine ori. Culmea e că Ginsberg se îndrăgostea de bărbaţi heterosexuali, după care suferea enorm. Cred că homosexualii sunt aceaia care IUBESC. Tocmai pentru că lumea încearcă să le stopeze fericirea şi pentru că sunt unii dintre cei mai sinceri oameni ai societăţii noastre. Ginsberg de fapt ne învaţă să nu mai fim ipocriţi. Ne arată că dacă heterosexualii fac sex pe capota maşinii, în centrul oraşului sau ascunşi într-un ghetou infect, ei nu sunt condamnaţi pentru asta. În schimb, homosexualii o fac feriţi de lume, dar ei sunt cei damnabili, ei sunt proscrişii. O altă caracteristică a lor ar fi că nu se tem a le afişa chiar şi unor bărbaţi hetero, ceea ce simt. Totul se reduce la a fi sincer şi a te accepta aşa cum eşti, indiferent de ce spun ceilalţi. În cazul heterosexualilor întodeauna va exista acel sărut de sticlă. Ştim că suntem diferiţi ca gen şi că dincolo de o partidă de sex, vom fi doi străini. Ginsberg din film spune la un moment dat că iubirea chiar şi cea homo, nu este un handicap ci un dar. Trăind şi iubind în acelaşi timp capeţi un dar. În cazul lui a fost poezia. Cum şi-a dat seama că poate să scrie? Exersând zilnic, timp de opt, nouă ore. E ca şi cum te-ai plimba toată ziua pe aceeaşi stradă şi ai realiza că ţie lucrul ăsta chiar îţi face plăcere, explica el.

Aş vrea să închiei cu un citat care pe mine mă face să-l invidiez pe Ginsberg pentru darul de a fi înţeles şi de a fi iubit fără margini de fiecare dată: „Poezia este o articulaţie ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior. Ca unul sexual. Aproape la fel de definit. Un sentiment ce-l simţi în stomac. Urcă prin piept şi iese pe gură şi urechi. Iese ca un sunet lăuntric, un oftat”.

Howl e despre cei care arată cu degetul. Howl e despre homosexualitatea din noi.

Mai multe informatii aici.


PRIETENI PE VECI

Deseori m-am întrebat de ce mai scriu pe blogul ăsta, căci şi aşa vizitatorii nu prea am, de commenturi ce să mai vorbesc. Aş exclude absenţa commenturilor, pentru că pun nişte posturi atât de bune, că nu mai e nimic de zis. Lăsând gluma mirifcă la o parte, îmi răspund că scriu pentru cineva. Nu fac parte din categoria celor care-şi fac site sau blog dar pentru ei, căci puteam să ţin un jurnal şi nu-mi mai băteam capul cu „diacriticile” de aici. Aşa că dincolo de ipocrizia unui blogger, de mândria cu care-şi afişează el gândurile pe web, toată lumea, dar exclusiv toată lumea, orice ar întreprinde, o face pentru cineva, pentru acel om de lângă el, sau acel om aflat la un alt capăt de lume.

Eu scriu în special pentru prieteni, pentru că nu pot trăi fără părerea lor şi pentru că mai cred că ei sunt acei indispensabili alături de care mă pot forma. Şi mai scriu pentru străini. Aceştia sunt de două feluri. Sunt cei care au făcut odată parte din viaţa mea şi cei care nu mă cunosc deloc. Pentru necunoscuţii din urmă, vreau să mă prezint. Numele meu este Elena şi cotcodăcesc pe aici din vară. Despre ce scriu nu are aşa mare importanţă. Scriu doar de plăcere. În fond părerea mea asupra unui subiect nu are contează atâta timp cât suntem capabili să exprimăm individual idei diferite despre…Pentru cei care au devenit străini, nu ştiu câţi dintre ei ştiu că am blog sau câţi au început să uite. În dimineaţa asta m-am gândit la ei. Uitându-mă şi la tv pe alocuri, am strigat Evrika!

Viaţa e într-adevăr o corabie. Pornim de la mal cu o formaţie. Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu i-a numit aproapele. Pe parcursul călătoriei, ne dăm seama că unii ne înşeală, alţii se mai schimbă. Deseori cădem în plasa iertăciunii şi hotărâm să-i păstrăm cu bune şi cu rele, căci dacă nu i-am accepta aşa cum sunt, am putea rămâne singuri. Tot navigând, obosim şi astfel ne stabilim temporal în cel mai apropiat port. Aici coborâm din corabia noastră şi atingem pământul. Terenul fermecat către care ne îndrumă ispita. Dragostea întruchipată în cel mai frumos pământean ia locul prieteniei. Atunci când lumea ţi se pare plastilină, iar aproapele de stâncă. Duşul rece şi odată cu el trezirea la realitate vine când dragostea e străinul. Tu nefiind decât o victimă a flămânziei sale. Şi apoi ce faci? Umblii dezbrăcat cu iertarea în vine şi cerşeşti din nou recunoştinţă omenirii, pentru a-ţi putea construi înapoi corabia.  Şi lucrul ăsta se întâmplă. De ce? Pentru că ai crezut, pentru că încă poţi să speri. Şi uite aşa o iei de la capăt.

Undeva vroiam să ajung de fapt. Scriu pentru stăini, pentru că sunt conştientă că nu-i pot urî. E posibil să mă fi folosit de ei mai mult decât îmi pot eu imagina şi atunci de ce să urăsc frumosul care a fost, în loc să-l exploatez în continuare prin scris? Ştiu că e un mod ciudat de a gândi fostele mele relaţii cu oamenii, dar mai ştiu şi că aceştia vor avea mereu un loc în corabia mea. Dacă ar fi să mă scufund, o voi face cu ei în minte.

Sursa foto: http://www.anidescoala.ro

Tineti aproape oamenii d’alaturi!


NINGE LA MINE’N PARC[ARE]

 

 

 

 

 


McHh– “Iad sau Rai”

V-am povestit cu ceva post-uri in urma de un tip. Isi spune McHh. Am vazut azi pe Hip Hop Blog ca a scos album dupa ce a muncit cam un an de zile la el. A scos clipuri si piese cu gramada. E adevarat ca mai are de invatat, ca poate nu e atat de bun, personal nu-l ascult decat atunci cand mai scoate ceva. Cu toate astea si cu toate ca eu nu pea scriu putin, am zis ca Mc-ul asta chiar merita cateva randuri pe un blog vizualizat modest.  Ce e de apreciat la McHh este ca tanar fiind in Romania de azi are un vis si ca munceste al naibii de greu pentru el. Nu abandoneaza dorinta de a face exact ce-i place. Ca nu o sa castige deocamdata nimic din asta, partea a doua. Eu, pentru ca mai cred pe alocuri in oamenii care nu se dau batuti ii spun cu cel mai mare respect: Felicitari!

Si cam asa arata albumu:

Nu cred ca trebuie sa mai zic ca e gratuit. O zic, dar cu parere de rau. Intrati pe Hip Hop Blog. Descarcati albumu, aflati despre cine e vorba, in final.

Tineti aproape oamenii de alaturi!


Arta de a fi egoist

Tocmai am terminat de citit o carte, „Arta de a fi egoist. Cum sa traiesti fericit, chiar daca altora nu le place” de Josef  Kirschner.  Sunt constienta ca de foarte multe ori cartile astea cu „sfaturi” nu te ajuta in viata, mai bine zis nu te schimba precum ai vrea tu, chiar daca le citesti. Intentia mea nu este asta. Am vrut sa vad insa ce cred altii despre viata, caci de parerea mea m-am cam saturat.  Fiind o balanta-ajugem deci la capitolul meu preferat, in care dau vina pe zodie-traiesc extrem de confuz. Iau o decizie in mii de ani iar cand decid sa ma risc, de cele mai multe ori aterizez in bazin, cu fundul gol.  Nenea asta din carte spune  unele adevaruri ce greu le poti admite ca fiind reale,  doar daca esti deja un egoist, respectiv un om fericit. Am ajuns totusi la o concluzie: nu sunt deloc, da deloc egoista. Nu o sa explic aici ce inseamna egoismul din perspectiva lui Kirschner, caci m-as face de ras.  Mai interesant de atat e faptul ca mi-au trebuit aproximativ trei ani de zile, sa gasesc cartea potrivita si sa-mi dau seama de acest lucru.  De ce trei ani? Pentru ca eu insami eram cea care intr-un interviu pentru Prime, spuneam ca o caracteristica definitorie ce incepe cu litera numelui meu, este egoismul. Ma simteam mandra de asta pe atunci. Nu inteleg ce o fi fost in capul meu, cert e ca azi am reusit sa inteleg un concept.  Nu de mult si anume de cateva zile credeam ca societatea ar trebui sa apartina unor oameni cu credinta ca: Daca toata lumea ar fi buna, atunci cu totii am trai fericiti in armonie. Ma napadise probabil atmosfera feerica a Craciunului. Azi mi-am revenit si mi-am dat seama ca: Daca toti am fi egoisti atunci toata lumea si-ar vedea binele personal, in concluzie ar trai mai impacata cu sine. Eu, din pacate, nu ma voi schimba, sau cel putin asa am impresia acum.  Cine stie la ce idei, preconceptii ajung peste cativa ani. Raman in continuare o debusolata, incercand sa inteleg oamenii si sa-mi traiesc visele, caci doar ele mai stiu ce sunt.

P.S: Cititi cartea daca faceti parte din categoria mea. Va fi mai usor sa intelegeti ca e bine si sa ai mai putini prieteni, o slujba mai putin banoasa, dar care iti simplifica viata astfel incat sa nu uiti ca mai poti fi si fericit.  Pentru raperi: ar fi bine sa va aminti piesa asta.


De Craciun

Spuneam in postul precedent ca urasc Craciunul. Nu mi-am schimbat opinia, insa e ceva pozitiv la Craciunul asta ce nu ma lasa a-l defaima complet. Oamenii dragi in care inca mai cred. Sunt oameni noi si vechi aceia care ma surprind de Craciun.  Pe unii nu reusesc sa-i inteleg pe deplin, altii ma incanta pur si simplu prin firea lor. Dintre cei din urma face parte si Oana. Nu stiu din ce motiv prietena si colega mea adora felicitarile. Eu pe de alta parte, cred ca sunt foite colorate de scris pe ele banalitati. Azi am primit una de la ea, incantatoare ce-i drept, cu un om de zapada rusinos, inghetat de frig, cu nasul rosu si fular la gat.  Sta deasupra capului meu si-mi ureaza: „Craciun fericit!”.  Omuletul asta a luat locul unor poze vechi, pe care le tineam acolo sus, pe podium, in semn de omagiu adus unui om care credeam ca poate, ca e altfel, ca e cel care se sustrage din mediocritatea lucrurilor.  El nu a reusit, omuletul meu da, pentru ca omuletul din felicitare nu se va topi niciodata. Va ramane acolo pe perete in decursul anului ce vine, urandu-mi mereu sa fiu fericita. Cum Oana pleaca maine, ma gandeam sa-i fac si eu un cadou „online”,  o fotografie „prelucrata” de mine, ce stiu ca o indrageste. Acum ca sa o transform intr-o felicitare, trebuie sa-i atasez si un text, nu? Poi urarea mea ar suna cam asa:

Dezamagirea nu-i nimic in viata. Sa te suprinda cand cineva nu te va deceptiona vreodata.  Vei fi atunci constienta cat de putini sunt aceia care se cunosc pe sine. E greu sa stii ce vrei si sa fii egoist. Incearca putin din toate, nu ai nimic de pierdut. Invata sa-i cuprinzi strans in brate pe singurii ce merita: parintii tai.  Sanatatea, fericirea si linistea sunt clisee spuse de cei ce nu stiu ce vor de la viata. Eu iti doresc sa nu uiti ce ai construit pentru tine si sa crezi mereu ca exista optiunea de a evada.

Cu drag,

maimutzica


19 decembrie 2010

Scepticism

Întotdeauna am fost şi sunt sceptică. Aria asta a mea de scepticism e precum un scut. Îmi opreşte la timp entuziasmul, pentru ca dezamăgirea să nu şocheze mai târziu. Scepticismul e şi o formă de alint. Îmi doresc să pot afirma: „ştiam că aşa o să se întâmple”, mai degrabă decât să zâmbesc mereu, crezând că lucrurile vor merge bine, pentru ca apoi să primesc triumfător palma indiferenţei. Sunt sceptică în tot ceea ce fac. Chiar şi când îndrăznesc să risc. Adrenalina riscului vine şi ea cu un gram de entuziasm „ce-ţi dă aripi” transformându-te într-un sclav al plăcerii de moment. De foarte puţine uneori am crezut într-un gest pozitiv. Nu cred că pot primi ceva cu deosebire semnificativ pentru mine, fără ca mai apoi să plătesc pentru asta. Altruismul are un scop, indiferent că este mai mult sau mai puţin egocentrist. Recunosc că e vorba şi de o teamă aparte. Ridicolul, penibilul, batjocura sorţii, nu ştiu exact. Dar e acolo de fiecare dată când o duc „bine” şi lucrul ăsta mă macină, mă enervează. Vreau să am tot timpul un contact direct cu realitatea, pentru a fi conştientă că încă deţin controlul. În cazul unora ca mine, plăcerea nu mai e entuziasm.

Ipocrizie

Urăsc ipocrizia mai mult decât minciuna. Nu critic faptul că are şi ea rolul ei în societate, însă nu pot să trec cu vederea că orice faţă pe care o privesc la un moment dat e o mare nebuloasă. Faptul că declari total opusul a ceea ce te reprezintă, nu înseamnă că poţi astfel să fii un om împlinit cu visele tale şi doar atât. Mai degrabă te refugiezi şi uiţi că există oameni pentru care tu nu vei fi decât un mamifer ce consumă. Nicidecum unul care gândeşte şi de a cărui opinie ne-am putea folosi cu toţii!

În concluzie urăsc Crăciunul

Să nu se înţeleagă faptul că am ceva cu această sărbătoare din punct de vedere religios! Ba dimpotrivă, nu pot să asociez tot înţelesul strict ortodox de mirific, de puritate cu supermarcheturile şi aglomeraţia aferentă. Parcă totul trebuia să fie alb, deci pace şi linişte nu îmbulzeală, goană şi îmbuibare. Obişnuiesc să mă refugiez de atomsfera „fermecată” a Crăciunului, uitându-mă la filme româneşti. De curând am văzut „Marţi, după Crăciun” şi scurtmetrajul „Amatorul”. Nu-mi pot explica acest comportament aproape „simbolic”, cert este că filmele acestea, pe lângă specificul lor, îmi aduc aminte că trăiesc în România şi mai ales îmi aduc aminte de mine. Mă văd retrăind momente şi reuşesc astfel să-mi fac un plan ciornă al anului viitor. Propun să-mi afişez şi mai mult defectele de om sătul, plictisit, ce miroase a cotidian îmbâcsit, tocmai pentru a nu mă avânta în iluzia că o sărbatoare mă poate face fericită.