19 decembrie 2010

Scepticism

Întotdeauna am fost şi sunt sceptică. Aria asta a mea de scepticism e precum un scut. Îmi opreşte la timp entuziasmul, pentru ca dezamăgirea să nu şocheze mai târziu. Scepticismul e şi o formă de alint. Îmi doresc să pot afirma: „ştiam că aşa o să se întâmple”, mai degrabă decât să zâmbesc mereu, crezând că lucrurile vor merge bine, pentru ca apoi să primesc triumfător palma indiferenţei. Sunt sceptică în tot ceea ce fac. Chiar şi când îndrăznesc să risc. Adrenalina riscului vine şi ea cu un gram de entuziasm „ce-ţi dă aripi” transformându-te într-un sclav al plăcerii de moment. De foarte puţine uneori am crezut într-un gest pozitiv. Nu cred că pot primi ceva cu deosebire semnificativ pentru mine, fără ca mai apoi să plătesc pentru asta. Altruismul are un scop, indiferent că este mai mult sau mai puţin egocentrist. Recunosc că e vorba şi de o teamă aparte. Ridicolul, penibilul, batjocura sorţii, nu ştiu exact. Dar e acolo de fiecare dată când o duc „bine” şi lucrul ăsta mă macină, mă enervează. Vreau să am tot timpul un contact direct cu realitatea, pentru a fi conştientă că încă deţin controlul. În cazul unora ca mine, plăcerea nu mai e entuziasm.

Ipocrizie

Urăsc ipocrizia mai mult decât minciuna. Nu critic faptul că are şi ea rolul ei în societate, însă nu pot să trec cu vederea că orice faţă pe care o privesc la un moment dat e o mare nebuloasă. Faptul că declari total opusul a ceea ce te reprezintă, nu înseamnă că poţi astfel să fii un om împlinit cu visele tale şi doar atât. Mai degrabă te refugiezi şi uiţi că există oameni pentru care tu nu vei fi decât un mamifer ce consumă. Nicidecum unul care gândeşte şi de a cărui opinie ne-am putea folosi cu toţii!

În concluzie urăsc Crăciunul

Să nu se înţeleagă faptul că am ceva cu această sărbătoare din punct de vedere religios! Ba dimpotrivă, nu pot să asociez tot înţelesul strict ortodox de mirific, de puritate cu supermarcheturile şi aglomeraţia aferentă. Parcă totul trebuia să fie alb, deci pace şi linişte nu îmbulzeală, goană şi îmbuibare. Obişnuiesc să mă refugiez de atomsfera „fermecată” a Crăciunului, uitându-mă la filme româneşti. De curând am văzut „Marţi, după Crăciun” şi scurtmetrajul „Amatorul”. Nu-mi pot explica acest comportament aproape „simbolic”, cert este că filmele acestea, pe lângă specificul lor, îmi aduc aminte că trăiesc în România şi mai ales îmi aduc aminte de mine. Mă văd retrăind momente şi reuşesc astfel să-mi fac un plan ciornă al anului viitor. Propun să-mi afişez şi mai mult defectele de om sătul, plictisit, ce miroase a cotidian îmbâcsit, tocmai pentru a nu mă avânta în iluzia că o sărbatoare mă poate face fericită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: