PRIETENI PE VECI

Deseori m-am întrebat de ce mai scriu pe blogul ăsta, căci şi aşa vizitatorii nu prea am, de commenturi ce să mai vorbesc. Aş exclude absenţa commenturilor, pentru că pun nişte posturi atât de bune, că nu mai e nimic de zis. Lăsând gluma mirifcă la o parte, îmi răspund că scriu pentru cineva. Nu fac parte din categoria celor care-şi fac site sau blog dar pentru ei, căci puteam să ţin un jurnal şi nu-mi mai băteam capul cu „diacriticile” de aici. Aşa că dincolo de ipocrizia unui blogger, de mândria cu care-şi afişează el gândurile pe web, toată lumea, dar exclusiv toată lumea, orice ar întreprinde, o face pentru cineva, pentru acel om de lângă el, sau acel om aflat la un alt capăt de lume.

Eu scriu în special pentru prieteni, pentru că nu pot trăi fără părerea lor şi pentru că mai cred că ei sunt acei indispensabili alături de care mă pot forma. Şi mai scriu pentru străini. Aceştia sunt de două feluri. Sunt cei care au făcut odată parte din viaţa mea şi cei care nu mă cunosc deloc. Pentru necunoscuţii din urmă, vreau să mă prezint. Numele meu este Elena şi cotcodăcesc pe aici din vară. Despre ce scriu nu are aşa mare importanţă. Scriu doar de plăcere. În fond părerea mea asupra unui subiect nu are contează atâta timp cât suntem capabili să exprimăm individual idei diferite despre…Pentru cei care au devenit străini, nu ştiu câţi dintre ei ştiu că am blog sau câţi au început să uite. În dimineaţa asta m-am gândit la ei. Uitându-mă şi la tv pe alocuri, am strigat Evrika!

Viaţa e într-adevăr o corabie. Pornim de la mal cu o formaţie. Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu i-a numit aproapele. Pe parcursul călătoriei, ne dăm seama că unii ne înşeală, alţii se mai schimbă. Deseori cădem în plasa iertăciunii şi hotărâm să-i păstrăm cu bune şi cu rele, căci dacă nu i-am accepta aşa cum sunt, am putea rămâne singuri. Tot navigând, obosim şi astfel ne stabilim temporal în cel mai apropiat port. Aici coborâm din corabia noastră şi atingem pământul. Terenul fermecat către care ne îndrumă ispita. Dragostea întruchipată în cel mai frumos pământean ia locul prieteniei. Atunci când lumea ţi se pare plastilină, iar aproapele de stâncă. Duşul rece şi odată cu el trezirea la realitate vine când dragostea e străinul. Tu nefiind decât o victimă a flămânziei sale. Şi apoi ce faci? Umblii dezbrăcat cu iertarea în vine şi cerşeşti din nou recunoştinţă omenirii, pentru a-ţi putea construi înapoi corabia.  Şi lucrul ăsta se întâmplă. De ce? Pentru că ai crezut, pentru că încă poţi să speri. Şi uite aşa o iei de la capăt.

Undeva vroiam să ajung de fapt. Scriu pentru stăini, pentru că sunt conştientă că nu-i pot urî. E posibil să mă fi folosit de ei mai mult decât îmi pot eu imagina şi atunci de ce să urăsc frumosul care a fost, în loc să-l exploatez în continuare prin scris? Ştiu că e un mod ciudat de a gândi fostele mele relaţii cu oamenii, dar mai ştiu şi că aceştia vor avea mereu un loc în corabia mea. Dacă ar fi să mă scufund, o voi face cu ei în minte.

Sursa foto: http://www.anidescoala.ro

Tineti aproape oamenii d’alaturi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: