Monthly Archives: Ianuarie 2011

DE VEGHE

Vroiam sa vorbesc in postul asta despre relaxare.  Ma gandeam ca fiecare are nevoie de acea clipa de singuratate in care vrea sa faca orice altceva decat sa fie in preajma oamenilor. La varsta pe care o am, inca ma joc cu aceste momente, nu pentru ca as fi vreo solitara, doar ca le savurez mai des, ba chiar am de unde alege. Sunt totusi sigura ca o data cu anii, voi incerca sa ma ascund cat pot de lume si-mi va fi extrem de greu sa-mi gasesc locul ferit de ochii celorlalti. Am renuntat la ideea cu un singur post despre asta, pentru ca nu toata lumea gaseste relaxarea in singuratate. Sunt altii care adora pufu verde impartasit. Suna foarte, extrem, prea feminin „pufu verde”, dar las cuvantul „iarba” celor care se pricep mai bine sa-l foloseasca. Nu fumez, nu ma droghez. Atipic nu? Trecand peste faptul ca toata lumea in ziua de azi mi-ar spune ca ratez cele mai tari senzatii din viata, spun ca am si eu drogul meu, pe care-l iau zilnic: muzica. Evident ca nu orice fel de muzica…”nu sunt eu tipul”. Unii dintre voi stiti ca mai postez si muzica pe aici, asa ca m-am gandit sa va ofer muzica spre relaxare. Bineinteles ca nu muzica pe care o pune toata lumea pe net, caci ne-am strica distractia.

Ii ascult pe baietii de la „De VeGhe” de ceva timp, dar am fost putin egoista, vroiam sa ma satur mai intai eu de ei, ca sa va spun ca trupa asta e foarte tare! Piesa pe care o puteti asculta mai jos, e inclusa pe albumul „DeSStins„, din 2009. Din trupa fac parte 2 tipi. Gasiti cu siguranta un clip pe youtube cu ei, daca vreti sa-i cunoasteti mai bine. Si daca tot sunt la mine pe blog, trebuie sa spun care e piesa numarul doi preferata de pe album: „Doua nopti” si clasamentul ar putea continua, doar ca vreau sa citesc si parerile voastre, in caz ca veti asculta albumul.
Nu uitati ca eu mai scriu despre hip hop si pe aici. In rest daca „De VeGhe” nu va relaxeaza atunci aplicati voi metodele proprii, dar impartasiti ideea.

Tineti aproape oamenii d’alaturi!

Anunțuri

DE CE IUBIM BARBATII?

Îmi pun această întrebare, pentru că ştiu acum de ce iubim femeile. Cel puţin ştiu un scriitor care mi-a răspuns  într-un mod în care personajele cu care am fost până acum, nu au putut să-mi arate. Eu încă rămân uimită de faptul că un bărbat poate considera femeia şi altceva decât un animal domestic. Bărbaţii când se satură de pisică îşi cumpără o căţeluşă. Tocmai de aceea recomand femeilor care nu ştiu că în mintea unui bărbat, femeia este văzută şi altfel decât prin prisma a trei părţi corporale, atât de enunţate încât nu are rost să le mai menţionez şi eu, pot citi cartea în căutarea unui răspuns.

Şi totuşi iubim bărbaţii, pentru că aşa cum ei ne consideră pe noi lucru indispensabil, aşa îi privim şi noi ca pe o sursă, ca pe un dealer. Bărbatul există pentru a ne „face rost de”. Nu e chiar atât de trist precum sună. Exclud încă de la început faptul că nu mă gândesc la bani, deşi expresia e aplicabilă şi în acest caz. Banii sunt de asemenea un motiv de vrajbă  iar eu încerc să aflu aici de ce iubim bărbaţii şi nu de ce îi urăm atât de tare cât să le cheltuim toţi banii. Adevăratele motive pentru care tipii sunt intersanţi sunt altele. Ei sunt de fapt nucleul în jurul căruia gravităm pentru a ne face rost de cele necesare nouă. E o perspectivă egoistă, ştiu asta, dar nu de multe ori mi s-a întâmplat să-mi dau seama că prin tot ceea ce întreprindeam pentru iubitul meu, să fac de fapt pentru mine. Îmi hrăneam personalitatea cu sentimente de tipul bumerang. Chiar dacă sufeream groaznic pentru el, încercând să scot faţa aceea drăgălaşă din cap, cu durerea aia din piept ce pare vie ca o rană, de fapt îmi alimentam propria persoană. Deveneam eu mai vie prin suferinţă, deschizându-mi astfel diverse oportunităţi. Nu vi s-a întâmplat ca de câte ori sunteţi supărate să faceţi o shimbare? Cred că foarte multe femei consideră asta refugiu. Dar e un refugiu constructiv. Acum ai timp să-ţi cumperi o bluză în loc să te gândeşti la el. Şi ţi-o cumperi pentru alţi masculi disperaţi care-ţi vor admira la rândul lor decolteul, pentru că ce ai în cap e prea greu de observat. Aici vreau să povestesc un episod amuzant. Eram în discoteca unde toţi băieţii poartă cămaşă, la o masă cu prietenele mele şi alţi indivizi dubioşi. Unul venit special cu titulatura de peşte scrisă pe faţă mă întreabă la ce facultate sunt, de parcă altă treabă nu avem de vorbit într-o discotecă, decât despre studii. Intru în rol, prefecută că întrebarea nu-mi displace, îi răspund. Reacţia lui a fost uimitoare, venită de la un tip de asemenea cu facultate: „Eu întotdeauna am crezut că facultatea asta e numai despre A, B, C..dacă îi zice Litere” şi începe să râdă ca „intelectualul”.

Dacă nu aţi râs îmi cer scuze că nu am umor, lucrez la partea asta de mult şi încă nu-mi iese cum ar trebui. În ciuda incidentului ăstuia, iubesc bărbaţii pentru altceva. Pentru mine, bărbatul  este un copil acoperit de straturile maturităţii. Indiferent de cât este de inteligent sau prostănac, şmecher sau introvertit, bărbaţii sunt toţi puştii de la colţ care încep să strige: „Tanti ce ţâţe mari ai!”  sau elevii care aleargă prin clasă să te ciupească de fund şi băieţii care încă mai stau să-şi pupe mamele când pleacă din casă.  Alt element fantastic al bărbatului sunt momentele lui de plictiseală. Vă invit să observaţi cu atenţie un băiat plictisit. Se află într-o lume a lui în care chipul îi este relaxat, uşor adormit, cu ochii care privesc în gol, într-o stare de latenţă ce-l schimbă în cel mai frumos om de pe pământ. E adevărat că unii sunt extrem de haioşi când se concentrează, doar că în acel moment bărbatul se află într-o etapă de cunoaştere numai al lui, în care singur îşi pune întrebări. Acel moment e sacru, tocmai de aceea nu trebuie deranjat de privirile indiscrete ale unei femei.

Eu am şi o perspectivă religioasă asupra bărbatului datorată, probabil, familiei care m-a crescut aşa. Nicidecum bărbatul este „pater familias” sau alte astfel de noţiuni pompoase. Sensul religios îi acordă bărbatului un drept divin. El este mult mai aproape de Dumnezeu decât femeia, dovadă că societatea îi acordă privilegii de timpuriu. Pentru mine bărbatul are acel farmec, astăzi o prietenă de a mea îl numeşte stil: modalitatea prin care orice bărbat se individualizează şi devine irezistibil. Până şi tipul din discotecă are acel ceva al lui, pe care poate cineva l-a descoperit. Bărbaţii chiar dacă trăiesc singuri sau cu o femeie au propriul lor mod de a se organiza. Inconştient deprind anumite fixaţii în comportament, pe care oricine le poate identifica într-o perioadă scurtă de timp. Au stilul lor de a dormi singuri sau cu alte persoane. Au modul lor de a-şi împrăştia hainele prin cameră, au stilul lor de a fuma sau a arunca chiştocul. Nefumătoare fiind tot timpul privesc cum fumează persoanele din jurul meu. În cazul iubiţilor sau prietenelor am bafta de a-i contempla de foarte aproape.  Am observat încă ceva ce ţine probabil de personalitatea fiecărei fete. Mie mi-au plăcut până acum în majoritate, tipii indecişi. Am o atractivitate pentru cei al căror echilibru emoţional e puţin distorsionat şi problematic. E parcă o dorinţă a mea de a pătrunde în mintea lor şi de a afla tot ce se ascunde acolo. Dacă aş avea posibilitatea să fac asta cel mai probabil m-aş uita la motivele unor acţiuni de ale lor. Sunt extrem de curioasă ce face un bărbat atât de misterios.

Nu ştiu dacă am dat până la urmă un răspuns la „De ce iubim bărbaţii?”, dar sunt sigură că foarte multe dintre voi aveţi perspective diferite. Vă invit să legaţi şi voi la argumentele de mai sus altele şi mai relevante de atât.


GROZAVESTI

Abia azi mi-am dat seama ce-mi place cu adevărat la căminul ăsta. Azi m-am îndrăgostit. Eu trebuie să iubesc continuu ca să pot scrie, ca să pot zâmbi şi să fac celelalte activităţi cu adevărat neimportante pentru mine. Aşa că mi-am găsit victima. Acum cunosc fiinţa cu care îmi voi stoarce gândurile în timpul cursurilor plictisitoare, în faţa oamenilor care aduc în discuţie subiecte ce nu mă interesează sau orice „trebuie” mai rămâne de îndeplinit. Îmi place în Grozăveşti nu pentru că nu aştept să fac duş sau că e prea cald în cameră. Nu-mi place Grozăveşti nici că e aproape de facultate sau că am nişte câini comunitari simpatici la intrare ce nu m-au lătrat până acum.

Căminul ăsta face parte din grămada de locuri unde am reuşit să-mi descopăr fiinţa chiar mai mult decât fostul cămin, Leu, unde trăiam ca o nebună. Nu mă preocupa atunci îndeajuns de mult persoana mea. Eram mai puţin egoistă cu trupul şi cu nivelul meu intelectual. Nu-mi păsa dacă într-o zi ieşeam cu cel mai libidinos rocker sau pe seară aveam întâlnire cu unul dintre politicienii de succes ai anului 2020. Azi însă îmi pasă mai mult de cei pe care nu-i cunosc, dar care subit îmi trezesc interes. Acum sunt actriţa unui film prost, în care pot îndrăzni orice, finalul va fi la fel de nefericit. Nu sunt totuşi orice fel de actriţă. Sunt o femeie uşoară care zi şi noapte întinsă pe pat, citeşte cărţi filozofice. Sunt îmbrăcată în aceeaşi cămaşă de noapte de la secvenţa trecută în care stăteam dedesubtul unui culturist de rasă neagră. Sunt prostituata în lenjerie albă cu umerii acoperiţi de capotul mereu desfăcut, în aşteptarea unui salvator, unui romantic ce nu-mi cunoaşte trecutul.

Am ajuns astfel şi la partea în care eu mărturiseam că sunt îndrăgostită. Prinţul meu a venit. Nu ştiu cum îl cheamă. Ştiu doar că are nişte ochi albaştrii ieşiţi din comun şi că împarte fluturaşi prin cămin, aproape în fiecare joi. Are 1, 75, slab, ras în cap, urechi ascuţite ca de spân, buze mici, ochi ca de safir şi voce înceată. El este singurul care mă salvează în fiecare săptămână din cotidianul burlesc şi mă invită în club Maxx. Azi am ştiut că vine din nou. L-am aşteptat pe pat. Când a bătut la uşă, i-am răspuns: „Da”. Aş fi preferat să-i spun: „Ştiam că ai să vii”. A deschis larg uşa, ştiind că mă ascund în patul din stânga. Eu am păstrat tăcerea doar pentru a savura cât mai mult momentul scurt al întâlnirii noastre. Într-un sfârşit m-am ridicat să-i aud discursul. De data asta nu l-am auzit, ci l-am privit. Îi urmăream buzele cum se mişcă şi limba care împleticea cuvinte. Întrega lui mimică sugera cum îşi doreşte să termine mai repede ce are de spus ca eu să iau fluturaşul. Dar eu ezit. Vreau să prelungesc momentul despărţirii. Îl rog să-mi dea detalii despre ce oferte are clubul, cu gândul că poate mă invită el însuşi. Mă şi văd îmbrăcată cu alte haine, cocoţată la una dintre mesele pe care scrie: REZERVAT VIP. Împopoţonată cu stropi de fixativ, încercând să-mi ţin picioarele cât mai aproape pentru a nu-mi dezvălui lenjeria aleasă doar pentru iubitul meu. Privind discret la cele care invidoase mă înjură în gând iar eu bucurându-mă că am evadat din camera cu mucegai. Mă trezesc însă că îi iau fiţuica din mâna pe care încerc să o ating. Şi durerea apare când singur închide uşa la loc. În picioare, dreaptă mă uit la uşa de pal şi îi miros urma lăsată de parfum. E vis în capul şi nu înţeleg de ce.

Fiecare loc naşte o dramă iar povestea mea nefericită se încheie cu absenţa zilei de joi din calendar. Nu ar fi joi fără cavalerul meu cu fluturaşi. Iubitul pentru care aş încălţa perechea de cizme cu toc şi pentru care mi-aş lăsa părul să crească îndeajuns de lung să-mi acopere sânii iviţi din decolteu. Şi când mă gândesc că ar putea să-mi placă orice student tipic de prin căminul Grozăveşti. Ca de exemplu băiatul din camera de vizavi, studentul la Litere cu voce de diplomat ce vorbeşte mereu la telefon. Vorbeste atât de mult încât colegul lui îşi poate face laba liniştit. Apoi ar mai fi informaticienii de la 3. Ăia pe care îi vezi mereu stând pe caloriferul de la capătul scărilor plănuind cum să mai creeze ei o nouă reţea din nu ştiu câte date. Să nu-l uit pe şeful de cămin, cel cu multe camere, cu care mi-aş putea-o pune şi deveni apoi şefă de cămin.

De ce trebuia să-mi placă mie de băiatul în geacă bleumarin şi pantaloni în care se pierde fundul lui scorţos şi să nu mă gândesc la un voleibalist cu sudori pe piept? „Ciudate femeile astea” ar spune unii. Aici includ un „trebuie” şi spun că bieţii au la rândul lor gusturi hibride. Ce să aleagă între: o fată grăsuţă cu ochi frumoşi, o blondă, o brunetă, o vopsită de la rădăcini sau una cu rădăcinile culoare naturală, dar cu vârfurile albastre,mov, arigintii sau roşii? Greu de ales, nu-i aşa băieţi? Ca să conchid, nu discut gusturile altora atâta timp cât eu mi-am găsit băiatul. Poate joia viitoare mă va lăsa să-i fac o poză. Am un loc de cinste pe care vreau să i-l acord şi o pasiune prosteasă de a păstra întipărite pe perete, figurile unor oameni pe care nu o să-i mai văd vreodată.


EU SI FILMU’ MEU

O FATĂ PE NUME CRISTINA

scurt metraj

Secvenţa 1

Plan restrâns: două picioare în şosete albe împing peretele crem. Cadrul se lărgeşte către latul patului unde stă Cristina. Seara, în camera de cămin, ţine în mâini o carte deschisă. Aparent liniştită, citeşte: „De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu. Împrejurul ei, peste tot în pat sunt foi pline de cerneală şi un telefon mobil aşezat pe o pernă. Din când în când se opreşte din citit pentru a privi în gol. Se gândeşte; înghite în sec de mai multe ori. La un moment dat se declanşează frigiderul, ceea ce din nou îi atrage atenţia. Apoi se aude ringtonul de mesaj al telefonului. Îl deschide şi citeşte cu voce tare: „Putem rămâne prieteni dacă vrei. Relaţia noastră s-a terminat. Mii de sărutări şi îmbrăţişări de adio”. După ce-l citeşte, pe un ton calm, uşor ironic: Suflet de poet a mai fost şi ăsta. Ce idee îi trecu prin cap. Nu putea să mă sune? (Nervoasă): Şi cum, îmi face un favor prin prietenia lui, sau ce? Se dă jos, scoate frigiderul din priză, trage draperiile, se bagă în pat şi se acoperă cu pătura,  încercând să adoarmă. Tolănită de câteva ore stă cu ochii în tavan. În camera întunecată pătrund luminile şi zgomotele de maşini de afară. Voce feminină de narator: „Îmi plac stelele astea ale tale. E ca şi cum aş fi afară şi m-aş uita pe cer. Dacă mă gândesc bine, cu tine pot fi oriunde, nu?” Voce masculină de narator, scurt râset „Vrei şi tu stele pe tavan? Poţi să iei din ale mele”.  Cadrul larg: Cristina rămânând în aceeaşi poziţie până când se pierde în întuneric.

Secvenţa 2

Prim plan restrâns pe chipul Cristinei. După-amiază. Cadrul larg arată cum parcurge drumul de la Universitate spre Piaţa Unirii. Pe fundal se aud zgomote comune: glasuri de ţigănci care vând trei la zece mii, maşini care claxonează în disperare, motociclete trecând în viteză, oameni care ţipă în telefon. Ce se vede: strada luminată în depărtare de un soare puternic. Cristina merge în faţa lui, evitând privirile, cu capul în jos şi nasul cufundat în geaca de iarnă. Pe drum se opreşte să-şi cumpere un covrig. Scoate un leu şi spune: „Cu susan”. Apoi îşi continuă drumul spre Piaţa Unirii până când ajunge la Mac Donald’s. Aşteaptă puţin. Se uită în jur. Tot soare puternic. I se face din ce în ce mai cald şi e puţin nervoasă. Deodată îi sună telefonul.

Laura: Hai că eu am ajuns. Tu unde eşti?
Cristina: Te aştept în faţa Macului.
Laura: Bine, vin acu.

Cele două prietene se întâlnesc.

Laura: Hai să-mi iau şi eu un cheeseburger. Mi-e foame.
În Mac, Laura: Oare mă fac de râs dacă plătesc cu cardu’? Da şi ce până la urmă? Au venit la mine la magazin unii care au cumpărat de zece lei şi au plătit cu cardu’. Ete na!

Cristina între timp se uită pe nişte materiale informative: „Cum să fii sănătos şi să mănânci de la Mac Donald’s”.

Laura: Gata! Hai să mergem. Unde ziceai că e restaurantul ăla?
Cristina: E acolo după colţ.

Până ajung în faţa restaurantului, râd de isprava Laurei.

Laura cu gura plină: Fată, mi-a fost silă să scot de pe card, ce vrei?
Cristina: Tu eşti o figură, zău aşa. Spune-mi ca data viitoare să nu mai vin cu tine să-ţi iei de mâncare.
Laura în faţa restaurantului „Classico”: Ăsta e?
Cristina: Da. E cam ciudat cu termopanele astea. Nu văd dacă e cineva înăuntru.
Laura: Intrăm acuma, nu mă mai suceşti!

Cele două intră în restaurant. Scaune înalte, crem şi roşii. Se aşează undeva la geamul cu jaluzele grena, întredeschise. Cristina stă cu faţa spre fereastră, lăsând să-i pătrundă şi de data asta lumina în ochi. Pe masă un meniu ţeapăn, gros şi un brad kitschos.

Cristina bufnind-o râsul: Îmi aduc aminte că avea şi mamaia la ţară un brad din ăsta. Astă-vară când i-am făcut curat prin lucruri, i l-am pus într-o plasă cu alte o mie de chestii nefolositoare şi l-am aruncat la gunoi.
Laura îşi aprinde ţigara: Sper ca de data asta să fumezi. Nu ştiu ce-i cu tine de la o vreme. Te-ai cam prostit. Nu mai fumezi, de băut ce să zic, nici nu mai ţin minte când am fost ultima oară la o băută cu tine. Parcă te apucase cititu. Ce ai păţit, te-ai scrântit la cap? Cred că iubirea asta ţi-a afectat creierii. Să nu-mi spui că de când eşti cu Sorin, ai devenit mai intelectuală (zis apăsat!).
Cristina ia ţigarea, o aprinde. Linişte care durează câteva secunde.
Cristina: Nu mai sunt cu Sorin. Mi-a dat papucii aseară.
Laura: Da?Auzi! Şi ăsta tot cu mucii în fasole. Lumea e plină de proşti. De fiţe din astea ce se cred buricu’ pământului. Are noroc că e departe că eu în locul tău îl scuipam în faţă, oricât aş fi eu de domnişoară. Şi acum ce, suferi? Bănuiam eu ceva când ţi-am zis să iei o ţigare. Ai nevoie. Data viitoare să gândeşti înainte să ieşi cu descreieraţi din ăştia.
Cristina cu ochii înspre masă: Nu-l înţeleg. În capul meu se derulează aceeaşi scenă. Eu şi el goi într-un pat imens. Îl privesc atingându-i corpul. Mă uitam la el ca şi cum ar fi apărut din vis. Acum mă cam bufneşte râsul când mă gândesc la tot ce i-am dedicat.
Laura: Ce, oi fi început cu aceleaşi cuvinte drăgălaşe. Ce-ţi mai place ţie să alinţi o pulă. Fata mea, va trebui să înţelegi că bărbatu’ e nenorocit. Vrea satisfacţie şi atât. S-a folosit de tine? Pa!

Din nou linişte.

Cristina uitându-se pierdută în ochii Laurei: „Îmi vine să te mănânc. Aş începe cu picioarele ca să nu mai scapi de mine. Apoi o să vreau să mă satur de corpul tău până la gât. Aici aş muşca puţin, cât să mai suferi după mine. O să ocolesc urechile până la ultiml te iubesc. Ochii îi mănânc pentru gene. Pe astea le păstrez. O să mă invidieze orice fată. Apoi buzele, hmmmm…ele sunt ca un ultim sărut. Şi la final, ce crezi? Îţi voi lăsa braţele. Aşa o să mă rogi să te iau mereu  în braţe.(Încheie zâmbind trist)

Laura: Da, da romantic ce să zic. Aşa şi unde e acum Sorin ăsta al tău? Îţi zic eu, ţi-a dat vira, căci îi încurcai programu’. Voi astea de 20 de ani, visaţi prea mult rahat. De aia am ales să fiu singură. Nu am eu nevoie de unu după care să bocesc.
Cristina(nervoasă): Şi atunci ce ar trebui să fac? Să nu mai iubesc? Gata? Ce vrei să zici, că ar trebui să renunţ? Dragostea nu e pentru toată lumea. E prea greu, de aia încearcă prea puţini. Laura: Ia uite, o facem pe filozoafă mai nou. Nu ştiam fată că eşti aşa de pricepută în dragoste. Dacă îmi aduc eu bine aminte, cam toţi cu care ai fost, ţi-au suflat mucii în fasole. Nu de asta ţi-era frică? Şi ia uite, acum îmi vorbeşti de dragoste, după ce în continuare îţi dă cu virgulă în ecuaţia asta.
Cristina: Şi ce să fac Laura, ce, ce? Gata, viaţa mea se reduce de acum la a sta încuiată în casă şi a munci ca o sclavă de dimineaţa până seara?Aşa, asta ar trebui să fac?
Laura(încercând să o calmeze): Fată, eu ziceam să nu mai ai aşa mare încredere în toată lumea. Cui îi pasă de bărbaţi acuma? Ce, nu ţi-a ajuns? Lumea e pe interes. Şi Doamne, câte nu aş face eu cu corpul ăsta al tău…

Gânditoare, amândouă privesc prin restaurant trăgând din ţigare.

Cristina(calmă): Ce s-a întâmplat cu lumea, mă întreb în fiecare zi de când m-am despărţit de Iulian. Am ţinut la el mai mult ca la toţi. Îngerul pe pământ, dar mai drac ca toţi dracii.
Laura: Acum sper că ţi-a trecut…
Cristina: Da, mi-a trecut. Nu ştiu, am impresia că soarta şi-a pus-o cu toţi cu care am umblat. Au făcut un pact. Scopul era să mă chinuie pe mine într-un labirint din care să nu mai ştiu să ies. Poate încă sunt acolo, mai ştii? Acum ce ar trebui să urmeze?(cu privirea aţintită spre tavanul restaurantului şi scoţând un fum de ţigară) Ah! Soartă ce mai vrei de la mine, nu mai am cuvinte de amor.
Laura: Da-le naibii de cuvinte. Crezi că pula se scrie cu litere? Se scrie cu gura fată.

Pe amândouă le bufneşte râsul.

Cristina: Mai bine vedem nişte filme porno. Să ne reamintim asta.
Laura: Hai că şi tu eşti tâmpită. Cel mai mult mi-a plăcut de ăla mic, roacker sau ceva. Foarte tare. După ce ai făcut pe mama pentru el, a plecat ca să te uiţi la soare.
Cristina: Nu ştiu nici acum ce am văzut la el. Am făcut-o pe maică sa. Săracu, era terminat după o relaţie de patru ani. (Ironic): Trebuia să-l ajut, nu? Cred că o să-mi deschid o agenţie.
O să se numească: <Şi băieţii plâng câteodată>. Suma: trei ani minimum de relaţie. Tratamentul va fi aşa: repetă-i numele până nu mai poţi. Ba chiar poţi să mă numeşti ca pe fosta.
Cazul lui Geo, ştii!. Apoi zi-mi cuvinte dulci şi fă promisiuni ca şi cum ea ar fi cea de lângă tine. Fă sex cu mine ca şi cum ar fi ultima voastră noapte de dragoste. Pune-mă la încercare, o să vezi câte pot face pentru tine. (Apoi în batjocură): Doar pentru tine!!!!
Laura: Da, decât să faci asta mai bine te-ai prostitua. Ai avea şi tu până la urmă o profesie, ce dracu!
Cristina: Sau îmi deschid un lagăr.

Hohote de râs. Apoi o tăcere bruscă.

Cristina: Îl mai ţii minte pe ăla cel mai bun cu care m-am culcat? Tot gemeni ca rockerul. Bun la pat, dar prost de gură. Cu ăla chiar că nu mai vorbesc. Ce idiot!
Laura: Da tu tot proastă ai rămas. Cu ce te ajută pe tine să-ţi dai seama că ăştia seamănă între ei? Ce să mai, te-au găsit pe tine, fată de treabă să le uite pe alea de dinainte. Acuma întrebarea e dacă mai încape acolo în inimioara ta încă un ciudat din ăsta. Eu zic să mai laşi loc şi pentru tine. Nu mai crede în orice labagiu!
Cristina: Nu ştiu ce o să fac. Nu ştiu în ce să mai cred. Pur şi simplu mă dezgust.
Laura: Înţeleg că ai devenit o intelectuală pe parcurs, dar până la suicid mai ai fată. Ia-o uşor. Ai haine de la ei. Aruncă-le pe foc, rupe blestemul. Nu mai ţine chestii d-ale foştilor în casă. Aşa o să te urmărească mereu soarta asta de care vorbeşti tu.
Cristina(nervoasă): Soarta e o finalitate, incă mai am de trăit. Ce ştii tu despre soartă? „Am tot viitorul în faţă” sau cum mi s-a mai spus: „O să găseşti tu băiatul potrivit”. Ce simple par vorbele astea. Mă piş pe ele!
Laura: Eu, fată, asta aştept: Reuşita. Aşa m-a învăţat pe mine unu într-un film. Vreau bărbatul ăla perfect alături de care să mă simt o femeie, înţelegi? Un bărbat adevărat, nu unul care plânge după fosta lui muiere şi consideră asta formă de alint.
Cristina: Şi tu ce zici să fac?
Laura: Eu zic să mergem să bem ceva în club, sâmbătă. O să vină mai mulţi. Am vorbit cu Cristi, Ionuţ, Popa, Soare. Hai că o să fie cu distracţie. Ce pana mea stai în casă şi cloceşti după prinţişori cu barba-n coaie! Cerem şi noi nota că trebuie să ajung la scârba asta de muncă.
Cristina: Bine, dacă zici că vin toţi ăştia. O să fac pe deşteapta şi ies din casă.
Laura: Aşa vezi, tot eu să te învăţ.. Să mergem!

Secvenţa 3

Cristina merge pe drumul de la Piaţa Unirii spre Universitate. Trece prin Pasajul Universităţii şi se îndreaptă spre staţia de autobuz din faţa Facultăţii de Istorie. Aşteaptă autobuzul cu căştile în urechi. Pe fundal se aude muzica din mp3: Spike, „Visam”. Aceeaşi voce feminină de narator: „Credeam că ştiu cine sunt şi mai ales ce îmi doresc. Acum urmează bucuria supremă: voi urca în autobuzul ăsta infect,  plin de oameni îmbâcsiţi ce merg la muncă. Da, schimbul doi care blochează oraşul. Nu mai vreau să sper şi nici să adun sfaturi de la oameni ce nu mă cunosc. O să fac exact ce vreau eu. O să-mi trăiesc viaţa de acum în libertate”. Respiră adânc, închide ochii şi se uită către soare zâmbind. Stă pe marginea trotuarului. Din stânga se apropie un autobuz. O babă grăbită o împinge: Dă-te tuto la o parte că pierd autobuzul! Cristina nu o aude, dar  bruscată deschide ochii. În faţa ei opreşte 66. Uşile se deschid. Femeia mai în vârstă o blesteamă în continuare. Cristina urcă în autobuz, se aşează pe o banchetă. Din geantă scoate o nouă carte,  „De ce urâm femeile” de Miron Manega.

Finalul: Cadrul larg urmăreşte cum se îndepărtează autobuzul până când totul se întunecă.

Pentru a-l citi ca in word incercati aici, pe google docs.