Category Archives: FILME&CARTI

Entourage


Azi e Ziua Bărbatului sau cea mai rămas din ea. Dacă aţi fost pe la concertul faimos, organizat în Parcul Tineretului să mă încântaţi şi pe mine cu impresii. Tot pe 5 mai, doi „vero” rapperi lansează un clip ce se numeşte „Crazy as fuck„, la care am râs pe tot parcursul celor 4 minute. Eu una m-am gândit că dacă tot am povestit ce cred eu despre ziua asta, în ce constă, mi-am zis să vă vorbesc de la bărbat la bărbat cu ajutorul acestui serial, „Entourage„. Tema am anunţat-o pe la începuturile acestui blog, dar acum completez cu finalizarea celui de-al 7-lea sezon şi după cum anunţă HBO, care-l şi produce, prin iulie i se dă drumul şi celui de-al 8-lea sezon (Abia asteeeeept :D). În mare e vorba de „5 băieţi se bat pentru faimă”. Ari e agent, din acest sezon-cel mai tare impresar de la Hollywood, Eric e manager-new in business şi bărbatul unei singure femei, Vince e vedeta care face sex şi filme, Johnny Drama e fosta vedetă din 90210  iar Turtle e rapperul portorican ce stă după fundul tuturor şi al cărui scop e acela de a mă oftica pe mine cu fiecare şapcă pe care o poartă.

Ce îmi place mie la serialul ăsta că e 100% bărbătesc. E adevărat că mai apar şi femei, dar ele nu sunt valorizate conform principiilor pentru care ar milita o feministă, tocmai de aceea e foaaaarte fun! În fine misoginism în floare, atât la nivel de aventură cât şi în căsnicie. Dar dacă începeţi să vă uitaţi la serial să nu vă aşteptaţi să auziţi replici inteligente, ci foarte multe „f***-uri”, în plus veţi da peste episoade care confirmă faptul că „şi băieţii plang câteodată„.

Deşi sezonul 7 nu m-a dat pe spate, aş putea spune că e făcut pentru bad boys. Eminem apare pe la sfârşit, cât despre soundtrack-uri se folosesc piese tari şi pentru gay people. Ce mă face să cred asta pe lângă soundtrack-urile în proporţie 70% hip hop, reggae şi Rnb, primul episod în care după cum ştie toată lumea, teoretic se anunţă cam despre ce va fi vorba pe parcurs. Bineînţeles că nu ne dau mură-n gură, dar ca nişte copiii destul de inteligenţi nu e greu să nu vă prindeţi.

Aşadar uitaţi-vă măcar de curiozitate la pilot şi la un întreg sezon după aia, pentru că la prima vizualizare e plictisitor. Eu vă asigur că nu e aşa şi mai am câtiva prieteni ce ar băga mâna-n foc alături de mine, pentru asta. Episoadele sunt scurte, aşa că lăsaţi Vampire Diaries pentru puştoaice şi încercaţi Entourage. Un alt motiv pentru care am vrut să scriu postul ăsta (şi nu singurul!) a fost să vă anunţ că am alcătuit un frumos playlist pe youtube-ul meu pentru cei care ascultă genurile enunţate, cu trackurile pe care la puteţi asculta şi pe parcursul celui de-al 7-lea sezon.

Dacă v-am făcut suficient de curioşi, atunci vă mai las un link, să vedeţi cam cum promovează nişte oameni deştepţi serialul ăsta pe HBOEntourage Homepage.


E pericoloso sporgersi

Eu când n-am ce face mă joc CSMC

Suntem în România 2011. Nu mă îndrăgostesc deci de un băiat cu mustaţă, îmbrăcat în uniformă. Privesc astfel de exemplare în fotogafiilor celor care au mai prins armata. Desktopul meu în schimb, adăposteşte huligani fără păr pe cap. De pe birou mă priveşte tata la 20 de ani. Mândru, cu un păr bogat, figură sumbră, îmbrăcat exemplar. Mă uit în ochii lui de atunci şi văd un exemplu bun al comunismului care a impus disciplina ca motto în viaţă. Mă uit la tipul din faţa mea, uimită cât poate fi de slab, poartă barbă alandala, pălărie trendy pe cap şi cercel în…ureche. Jacheta de blugi, albastră care acoperea gâtul bărbaţilor întorşi din aramată e înlocuită cu un hanorac plin cu Achmed the Dead Terrorist. Atât eu cât şi tipul din faţa mea am devenit produse de pe rafturile supermacheturilor iar fetiţele se joacă cu Hannah Montana. De ce aş mai îmbrăca-o pe Hannah Montana când are atâţia bani? S-o facă singură!
„Hai să emigrăm în America” cântau elevii prin anii ’80. Azi ne punem coatele pe maşinile maneliştilor şi facem ca Snoop Dogg. Tot azi căutăm negrii cu care să ne-o tragem prin cluburi şi eu visez la nenea în uniformă. „Lacha te mi cantare” repetau soldaţii în marş. Dar acum lăsaţi-mă să beau, să fiu şi eu fericită! Ha ha ha, am venit eu să strig paleta de culori din coşul cu hârtie igienică. Numai roz, galben, verde şi alb, adică nimic! Nu doar nimic, pe hol e afişul care mă îndeamnă la protest. Poi ce, a venit ’89? Da’ ce e aia revoluţie? Un căţeluş care sforăie pe scaunul din tren şi noi toţi din picioare ne uităm la el. Acum în loc de „E pericoloso sporgersi” scrie simplu CFR, dar aceleaşi perdele şi acelaşi tren. „Vrei să vii la mine să-mi vezi colecţia de discuri?”, dar „ce sunt eu secret militar să umblu din gură-n gură?”. Azi am înlocuit toate astea cu unele mai naşpa, dar vorbim de frumos în cuvinte stupide.
Gata! Am zis că sunt un produs, dar băi, mă vând cum vreau eu!

P.S. Joi vedem film românesc, „Periferic„. Adepţii să caute aici pentru mai multe detalii.


Bună!Ce faci?

M-am dus să văd acest film, gândindu-mă la doi foşti iubiţi. Primul e tipul pe care atunci când îl sunam,  îmi răspundea prin exact aceleaşi replici: Bună!Ce faci? Al doilea e protagonistul unui film asemănător din viaţa reală. Mulţi îmi spun că sunt o altă persoană pe mess, dar să fim sinceri, cine nu e? Spre deosebire de perioada liceului, în care vorbeam fără a mă cenzura, fidelă încă ideii de sinceritate, acum m-am prins de schemă. Virtual pot lua orice nume vreau eu, pot iniţia un dialog oricând am chef şi mai ales pot convinge oamenii să aibă o anumită părere despre mine.

Revenind la protagoniştii filmului meu, în cazul celui dintâi pot spune că era poate cel mai banal tip întâlnit vreodată, replica îl cataloghează ca atare. Banal şi pentru că în filmul lui Alexandru Maftei e Vladimir. La 18 ani toţi băieţii au impresia că sunt mai mari decât le-o arată faţa aia fină sau „scula” mică. De asemenea toţi băieţii au impresia că fumul de ţigară îi transformă peste noapte în adulţi gata să decidă în locul părinţilor. Dar de asta ne plac nouă bărbaţii, pentru că niciodată nu se gândesc că nu au dreptate şi ne amuzăm pe seama continuării jocului lor imaginar şi la vârste înaintate. Ca să fiu sinceră şi noi femeile ne dorim ca lucrurile să rămână la stadiul ăsta. Toţi băieţii la vârsta de 18 ani vor să fie campioni la sex, dar când dau de una care îi refuză, transformă seducţia într-o nouă competiţie. Tocmai de aceea fetele nu ar trebui să crească cu impresia că bărbaţii vor dori o relaţie serioasă, când ei nici măcar nu ştiu ce vor de la viaţă. Eu, să zicem între „tărfele” cu care Vladimir încerca să şi-o tragă în laboratorul de chimie şi „tocilara” clasei, l-am plăcut la rândul meu pe „Vladimir”, căci până la urmă toate ajungem într-un final acolo, nu?

Al doilea tip mi-a confirmat că te poţi îndrăgosti pe mess, eu numărându-mă atunci printre oamenii cu extrem de multe preconcepţii. Indiferent însă de judecata mea acutală, cert este că, o demonstreză şi filmul, îţi place numai de persoana virtuală. Realitatea nu-ţi deformează imaginea pe care tu o ai despre acel individ, pentru că trăieşte virtual ca unul obişnuit, pe care-l vezi mergând a doua zi pe stradă. Da, este o inversare a reprezentărilor pe care începi să o constaţi odată ce întâlneşti realul în carne şi oase.

Se spune că adevărul doare, tind să cred că e mai mult decât atât. În definitiv suntem cu toţii, indiferent de vârstă, Vladimir la 18 ani. Ne îndrăgostim de orice senzaţie nouă, uitând că totul porneşte din creierul nostru. De aici şi lumea pe care o construim când punem capul pe pernă. Mi-aş dori să revin la banal, pentru că banalul constituie în fond reperul care ne mai ţine cu picioarele pe pământ. Vocile din capul meu nu sunt reale, dar tipul care doarme lângă mine, da şi tind să-l ador pentru asta.

Puteţi vedea filmul şi astăzi de la orele 21:00. Se difuzează la MŢR. Mai multe detalii aici.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


Life UneXpected

Life UneXpected„, pentru cei care nu ştiu, este numele unui serial. Din câte imi aduc eu aminte, am pus pe la începuturile acestui blog un post despre seriale. Atunci făceam un top al serialelor mele preferate. Acum aş adăuga şi „Lie to me” înainte de „Entourage” chiar şi înainte de House, dacă ar avea acelaşi număr de sezoane. Întorcându-mă la serialul ajuns doar la al doilea sezon, „Life UneXpected” nu se încadrează în topul amintit, pentru că din original dă în stereotip, deseori apar clişee iar pe adolescenţi parcă nu-i mai pot înghite. Cu toate acestea, aseară tot uitându-mă la el, mi-a venit ideea. De ce după atâtea căutări şi atâtea posibilităţi de a mă uita la orice alt serial, l-am ales pe acesta?

E foarte interesant modul în care facem alegeri, chiar şi la seriale. De alegerea noastră, cred că depinde neîmplinirea/dorinţa/visul pe care-l regăsim în producţie  şi nu există în viaţa noastră. Poate că nu ne dăm seama de asta, dar categoric un criteriu de selecţie există. Eu urmăresc seriale care nu au următoarele taguri: sânge, crimă, tipi buni, SF, superman. Mă uit în schimb la poveşti construite de oameni în locul căror m-aş putea afla chiar eu. Aş putea fi Cate din „Life UneXpected” la 30 de ani, nu descoperindu-mi fiica pe care am conceput-o la 16 ani, ci acea Cate care se luptă pentru cariera sa, care încearcă să-şi salveze relaţia cu logodnicul. Cate-adultul care trebuie sa facă faţă provocărilor aproape fără să respire.

Easy to look up to. Harder to look after.

Ce mă mai atrage la acest serial sunt momentele de sinceritate de la finalul fiecărui episod. Sunt conştientă că nimeni din cei pe care-i cunosc nu şi-ar pierde timpul să clarifice lucrurile odată ce au fost încurcate. Noi, în viaţa reală, preferăm să nu discutăm despre ce a fost. Părăsim tensiunea în aer ca şi cum vântul ar plimba-o ca pe balon. Eu fac exerciţiul ăsta singură. Încerc să dau răspunsuri unor întrebări, ori de câte ori o persoană se desparte de mine, fără a-mi spune adevăratul motiv.  Recunosc că am fugit, în cele mai multe dintre cazuri, de adevăr. Am preferat să adun sentimente pozitive, în loc să privesc lucrurile imparţial şi astfel să transform negativismul într-o împacare atât cu mine cât şi cu celălat. Am procedat greşit, nimic nu se poate soluţiona decât cu adevărul şi aici e greu să ajungi, pentru că preferăm să fim minţiţi pentru a nu ne dispărea orgoliul. Atunci cum putem merge mai departe, cum putem să nu privim înapoi? Eu încă privesc, încă mă raportez la trecut pentru a mă evalua în relaţiile cu ceilalţi.  Deşi nu fac asta de mult, presimt că o să funcţioneze la un moment dat. În trecut sunt cei care au făcut parte din viaţa mea şi precum titlul serialului, nu ştii niciodată când o să reapară, pentru a-ţi da viaţa peste cap şi a te încerca, de data asta în postura de adult.

În concluzie, am învăţat ceva privind seară de seară episoadele din „Life UneXpected„. Suntem oameni, facem greşeli nenumărate, avem un orgoliu mai mare decât putem noi măsura, minţim în permanenţă, însă e important să nu ne amăgim pe noi. E normal să te întristezi când vezi că cineva la care ţii nu e făcut pentru tine. De ajuns cu imaginile pe care le creezi doar pentru că cineva îţi este drag. Acceptă-l pe celălat aşa cum e, nu încerca să-l transformi în ursuleţul tău de pluş, pentru că nu o să-l mai recunoşti de praf.

PS: Duminică mergem la concert Maximilian iar dacă eşti un/o super îndrăgostit/ă, poţi să câştigi o invitaţie dublă la concert. Mai multe detalii aici.


EU SI FILMU’ MEU

O FATĂ PE NUME CRISTINA

scurt metraj

Secvenţa 1

Plan restrâns: două picioare în şosete albe împing peretele crem. Cadrul se lărgeşte către latul patului unde stă Cristina. Seara, în camera de cămin, ţine în mâini o carte deschisă. Aparent liniştită, citeşte: „De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu. Împrejurul ei, peste tot în pat sunt foi pline de cerneală şi un telefon mobil aşezat pe o pernă. Din când în când se opreşte din citit pentru a privi în gol. Se gândeşte; înghite în sec de mai multe ori. La un moment dat se declanşează frigiderul, ceea ce din nou îi atrage atenţia. Apoi se aude ringtonul de mesaj al telefonului. Îl deschide şi citeşte cu voce tare: „Putem rămâne prieteni dacă vrei. Relaţia noastră s-a terminat. Mii de sărutări şi îmbrăţişări de adio”. După ce-l citeşte, pe un ton calm, uşor ironic: Suflet de poet a mai fost şi ăsta. Ce idee îi trecu prin cap. Nu putea să mă sune? (Nervoasă): Şi cum, îmi face un favor prin prietenia lui, sau ce? Se dă jos, scoate frigiderul din priză, trage draperiile, se bagă în pat şi se acoperă cu pătura,  încercând să adoarmă. Tolănită de câteva ore stă cu ochii în tavan. În camera întunecată pătrund luminile şi zgomotele de maşini de afară. Voce feminină de narator: „Îmi plac stelele astea ale tale. E ca şi cum aş fi afară şi m-aş uita pe cer. Dacă mă gândesc bine, cu tine pot fi oriunde, nu?” Voce masculină de narator, scurt râset „Vrei şi tu stele pe tavan? Poţi să iei din ale mele”.  Cadrul larg: Cristina rămânând în aceeaşi poziţie până când se pierde în întuneric.

Secvenţa 2

Prim plan restrâns pe chipul Cristinei. După-amiază. Cadrul larg arată cum parcurge drumul de la Universitate spre Piaţa Unirii. Pe fundal se aud zgomote comune: glasuri de ţigănci care vând trei la zece mii, maşini care claxonează în disperare, motociclete trecând în viteză, oameni care ţipă în telefon. Ce se vede: strada luminată în depărtare de un soare puternic. Cristina merge în faţa lui, evitând privirile, cu capul în jos şi nasul cufundat în geaca de iarnă. Pe drum se opreşte să-şi cumpere un covrig. Scoate un leu şi spune: „Cu susan”. Apoi îşi continuă drumul spre Piaţa Unirii până când ajunge la Mac Donald’s. Aşteaptă puţin. Se uită în jur. Tot soare puternic. I se face din ce în ce mai cald şi e puţin nervoasă. Deodată îi sună telefonul.

Laura: Hai că eu am ajuns. Tu unde eşti?
Cristina: Te aştept în faţa Macului.
Laura: Bine, vin acu.

Cele două prietene se întâlnesc.

Laura: Hai să-mi iau şi eu un cheeseburger. Mi-e foame.
În Mac, Laura: Oare mă fac de râs dacă plătesc cu cardu’? Da şi ce până la urmă? Au venit la mine la magazin unii care au cumpărat de zece lei şi au plătit cu cardu’. Ete na!

Cristina între timp se uită pe nişte materiale informative: „Cum să fii sănătos şi să mănânci de la Mac Donald’s”.

Laura: Gata! Hai să mergem. Unde ziceai că e restaurantul ăla?
Cristina: E acolo după colţ.

Până ajung în faţa restaurantului, râd de isprava Laurei.

Laura cu gura plină: Fată, mi-a fost silă să scot de pe card, ce vrei?
Cristina: Tu eşti o figură, zău aşa. Spune-mi ca data viitoare să nu mai vin cu tine să-ţi iei de mâncare.
Laura în faţa restaurantului „Classico”: Ăsta e?
Cristina: Da. E cam ciudat cu termopanele astea. Nu văd dacă e cineva înăuntru.
Laura: Intrăm acuma, nu mă mai suceşti!

Cele două intră în restaurant. Scaune înalte, crem şi roşii. Se aşează undeva la geamul cu jaluzele grena, întredeschise. Cristina stă cu faţa spre fereastră, lăsând să-i pătrundă şi de data asta lumina în ochi. Pe masă un meniu ţeapăn, gros şi un brad kitschos.

Cristina bufnind-o râsul: Îmi aduc aminte că avea şi mamaia la ţară un brad din ăsta. Astă-vară când i-am făcut curat prin lucruri, i l-am pus într-o plasă cu alte o mie de chestii nefolositoare şi l-am aruncat la gunoi.
Laura îşi aprinde ţigara: Sper ca de data asta să fumezi. Nu ştiu ce-i cu tine de la o vreme. Te-ai cam prostit. Nu mai fumezi, de băut ce să zic, nici nu mai ţin minte când am fost ultima oară la o băută cu tine. Parcă te apucase cititu. Ce ai păţit, te-ai scrântit la cap? Cred că iubirea asta ţi-a afectat creierii. Să nu-mi spui că de când eşti cu Sorin, ai devenit mai intelectuală (zis apăsat!).
Cristina ia ţigarea, o aprinde. Linişte care durează câteva secunde.
Cristina: Nu mai sunt cu Sorin. Mi-a dat papucii aseară.
Laura: Da?Auzi! Şi ăsta tot cu mucii în fasole. Lumea e plină de proşti. De fiţe din astea ce se cred buricu’ pământului. Are noroc că e departe că eu în locul tău îl scuipam în faţă, oricât aş fi eu de domnişoară. Şi acum ce, suferi? Bănuiam eu ceva când ţi-am zis să iei o ţigare. Ai nevoie. Data viitoare să gândeşti înainte să ieşi cu descreieraţi din ăştia.
Cristina cu ochii înspre masă: Nu-l înţeleg. În capul meu se derulează aceeaşi scenă. Eu şi el goi într-un pat imens. Îl privesc atingându-i corpul. Mă uitam la el ca şi cum ar fi apărut din vis. Acum mă cam bufneşte râsul când mă gândesc la tot ce i-am dedicat.
Laura: Ce, oi fi început cu aceleaşi cuvinte drăgălaşe. Ce-ţi mai place ţie să alinţi o pulă. Fata mea, va trebui să înţelegi că bărbatu’ e nenorocit. Vrea satisfacţie şi atât. S-a folosit de tine? Pa!

Din nou linişte.

Cristina uitându-se pierdută în ochii Laurei: „Îmi vine să te mănânc. Aş începe cu picioarele ca să nu mai scapi de mine. Apoi o să vreau să mă satur de corpul tău până la gât. Aici aş muşca puţin, cât să mai suferi după mine. O să ocolesc urechile până la ultiml te iubesc. Ochii îi mănânc pentru gene. Pe astea le păstrez. O să mă invidieze orice fată. Apoi buzele, hmmmm…ele sunt ca un ultim sărut. Şi la final, ce crezi? Îţi voi lăsa braţele. Aşa o să mă rogi să te iau mereu  în braţe.(Încheie zâmbind trist)

Laura: Da, da romantic ce să zic. Aşa şi unde e acum Sorin ăsta al tău? Îţi zic eu, ţi-a dat vira, căci îi încurcai programu’. Voi astea de 20 de ani, visaţi prea mult rahat. De aia am ales să fiu singură. Nu am eu nevoie de unu după care să bocesc.
Cristina(nervoasă): Şi atunci ce ar trebui să fac? Să nu mai iubesc? Gata? Ce vrei să zici, că ar trebui să renunţ? Dragostea nu e pentru toată lumea. E prea greu, de aia încearcă prea puţini. Laura: Ia uite, o facem pe filozoafă mai nou. Nu ştiam fată că eşti aşa de pricepută în dragoste. Dacă îmi aduc eu bine aminte, cam toţi cu care ai fost, ţi-au suflat mucii în fasole. Nu de asta ţi-era frică? Şi ia uite, acum îmi vorbeşti de dragoste, după ce în continuare îţi dă cu virgulă în ecuaţia asta.
Cristina: Şi ce să fac Laura, ce, ce? Gata, viaţa mea se reduce de acum la a sta încuiată în casă şi a munci ca o sclavă de dimineaţa până seara?Aşa, asta ar trebui să fac?
Laura(încercând să o calmeze): Fată, eu ziceam să nu mai ai aşa mare încredere în toată lumea. Cui îi pasă de bărbaţi acuma? Ce, nu ţi-a ajuns? Lumea e pe interes. Şi Doamne, câte nu aş face eu cu corpul ăsta al tău…

Gânditoare, amândouă privesc prin restaurant trăgând din ţigare.

Cristina(calmă): Ce s-a întâmplat cu lumea, mă întreb în fiecare zi de când m-am despărţit de Iulian. Am ţinut la el mai mult ca la toţi. Îngerul pe pământ, dar mai drac ca toţi dracii.
Laura: Acum sper că ţi-a trecut…
Cristina: Da, mi-a trecut. Nu ştiu, am impresia că soarta şi-a pus-o cu toţi cu care am umblat. Au făcut un pact. Scopul era să mă chinuie pe mine într-un labirint din care să nu mai ştiu să ies. Poate încă sunt acolo, mai ştii? Acum ce ar trebui să urmeze?(cu privirea aţintită spre tavanul restaurantului şi scoţând un fum de ţigară) Ah! Soartă ce mai vrei de la mine, nu mai am cuvinte de amor.
Laura: Da-le naibii de cuvinte. Crezi că pula se scrie cu litere? Se scrie cu gura fată.

Pe amândouă le bufneşte râsul.

Cristina: Mai bine vedem nişte filme porno. Să ne reamintim asta.
Laura: Hai că şi tu eşti tâmpită. Cel mai mult mi-a plăcut de ăla mic, roacker sau ceva. Foarte tare. După ce ai făcut pe mama pentru el, a plecat ca să te uiţi la soare.
Cristina: Nu ştiu nici acum ce am văzut la el. Am făcut-o pe maică sa. Săracu, era terminat după o relaţie de patru ani. (Ironic): Trebuia să-l ajut, nu? Cred că o să-mi deschid o agenţie.
O să se numească: <Şi băieţii plâng câteodată>. Suma: trei ani minimum de relaţie. Tratamentul va fi aşa: repetă-i numele până nu mai poţi. Ba chiar poţi să mă numeşti ca pe fosta.
Cazul lui Geo, ştii!. Apoi zi-mi cuvinte dulci şi fă promisiuni ca şi cum ea ar fi cea de lângă tine. Fă sex cu mine ca şi cum ar fi ultima voastră noapte de dragoste. Pune-mă la încercare, o să vezi câte pot face pentru tine. (Apoi în batjocură): Doar pentru tine!!!!
Laura: Da, decât să faci asta mai bine te-ai prostitua. Ai avea şi tu până la urmă o profesie, ce dracu!
Cristina: Sau îmi deschid un lagăr.

Hohote de râs. Apoi o tăcere bruscă.

Cristina: Îl mai ţii minte pe ăla cel mai bun cu care m-am culcat? Tot gemeni ca rockerul. Bun la pat, dar prost de gură. Cu ăla chiar că nu mai vorbesc. Ce idiot!
Laura: Da tu tot proastă ai rămas. Cu ce te ajută pe tine să-ţi dai seama că ăştia seamănă între ei? Ce să mai, te-au găsit pe tine, fată de treabă să le uite pe alea de dinainte. Acuma întrebarea e dacă mai încape acolo în inimioara ta încă un ciudat din ăsta. Eu zic să mai laşi loc şi pentru tine. Nu mai crede în orice labagiu!
Cristina: Nu ştiu ce o să fac. Nu ştiu în ce să mai cred. Pur şi simplu mă dezgust.
Laura: Înţeleg că ai devenit o intelectuală pe parcurs, dar până la suicid mai ai fată. Ia-o uşor. Ai haine de la ei. Aruncă-le pe foc, rupe blestemul. Nu mai ţine chestii d-ale foştilor în casă. Aşa o să te urmărească mereu soarta asta de care vorbeşti tu.
Cristina(nervoasă): Soarta e o finalitate, incă mai am de trăit. Ce ştii tu despre soartă? „Am tot viitorul în faţă” sau cum mi s-a mai spus: „O să găseşti tu băiatul potrivit”. Ce simple par vorbele astea. Mă piş pe ele!
Laura: Eu, fată, asta aştept: Reuşita. Aşa m-a învăţat pe mine unu într-un film. Vreau bărbatul ăla perfect alături de care să mă simt o femeie, înţelegi? Un bărbat adevărat, nu unul care plânge după fosta lui muiere şi consideră asta formă de alint.
Cristina: Şi tu ce zici să fac?
Laura: Eu zic să mergem să bem ceva în club, sâmbătă. O să vină mai mulţi. Am vorbit cu Cristi, Ionuţ, Popa, Soare. Hai că o să fie cu distracţie. Ce pana mea stai în casă şi cloceşti după prinţişori cu barba-n coaie! Cerem şi noi nota că trebuie să ajung la scârba asta de muncă.
Cristina: Bine, dacă zici că vin toţi ăştia. O să fac pe deşteapta şi ies din casă.
Laura: Aşa vezi, tot eu să te învăţ.. Să mergem!

Secvenţa 3

Cristina merge pe drumul de la Piaţa Unirii spre Universitate. Trece prin Pasajul Universităţii şi se îndreaptă spre staţia de autobuz din faţa Facultăţii de Istorie. Aşteaptă autobuzul cu căştile în urechi. Pe fundal se aude muzica din mp3: Spike, „Visam”. Aceeaşi voce feminină de narator: „Credeam că ştiu cine sunt şi mai ales ce îmi doresc. Acum urmează bucuria supremă: voi urca în autobuzul ăsta infect,  plin de oameni îmbâcsiţi ce merg la muncă. Da, schimbul doi care blochează oraşul. Nu mai vreau să sper şi nici să adun sfaturi de la oameni ce nu mă cunosc. O să fac exact ce vreau eu. O să-mi trăiesc viaţa de acum în libertate”. Respiră adânc, închide ochii şi se uită către soare zâmbind. Stă pe marginea trotuarului. Din stânga se apropie un autobuz. O babă grăbită o împinge: Dă-te tuto la o parte că pierd autobuzul! Cristina nu o aude, dar  bruscată deschide ochii. În faţa ei opreşte 66. Uşile se deschid. Femeia mai în vârstă o blesteamă în continuare. Cristina urcă în autobuz, se aşează pe o banchetă. Din geantă scoate o nouă carte,  „De ce urâm femeile” de Miron Manega.

Finalul: Cadrul larg urmăreşte cum se îndepărtează autobuzul până când totul se întunecă.

Pentru a-l citi ca in word incercati aici, pe google docs.


HOWL

„În 1955, un poet nepublicat, de 29 de ani şi-a prezentat viziunea asupra lumii, într-un poem în patru părţi. L-a numit: HOWL. Numele lui era Allen Ginsberg”.

Văzusem trailerul acestui film înainte să urmăresc înregistrarea emisiunii Garantat 100%, unde Cătălin Ştefănescu îl avea ca invitat pe M. Cărtărescu. Culmea e că în acea perioadă, cei de la Garantat 100% derulau o campanie, la care participa, bineînţeles, invitatul din platou. S-a întâmplat ca M. Cărtărescu să dăruiască unui tip din public, o carte. Aceasta era „Howl” de Allen Ginsberg. Recunosc că nu ştiam cine e acest poet, înainte să văd filmul.

Despre film. Mi-a fost cam greu să-i acord credit antagonistului din Spiderman, dar am zis că măcar pentru poveste, trebuie să văd Howl. Cine a fost Allen Ginsberg? Eu nu am dreptul să scriu despre cel care avea să schimbe percepţia americanilor despre literatură. Tocmai de aceea mă voi baza doar pe acţiunea filmului. Despre ce este vorba? Un poet homosexual, dar un homosexual îndrăgostit, a cărui editor a fost dat în judecată pentru că a publicat „Howl”. Ce m-a interesat cel mai mult la film: părţile în care Allen Ginsberg era intervievat şi răspundea aproape ca un monolog la cea ce pentru el a constituit sursă de inspiraţie.

Totul a pornit cu descoperirea că este homosexual. Allen Ginsberg nu ar fi scris poezie, dacă nu iubea. Încercând să-şi imite tatăl, la rândul său poet, Ginsberg se străduia să-şi impresioneze iubiţii prin versuri cu rime perfecte ce sunau fad. Când a început să scrie Howl, a realizat că poezia nu e doar rimă, că poezia e un testimonial. Nu-ţi dai seama că o operă are valoare decât atunci când ea este recitită în timp. Când acele cuvinte au un sens pentru cineva din viitor. Doar acela poate descifra limbajul unui poet.Prin fragmentele din „Howl”, citate în film, am înţeles cam ce consideră un homosexual a fi dragostea. Oare homosexualii iubesc la fel ca heterosexualii? Mă întrebam nu de puţine ori. Culmea e că Ginsberg se îndrăgostea de bărbaţi heterosexuali, după care suferea enorm. Cred că homosexualii sunt aceaia care IUBESC. Tocmai pentru că lumea încearcă să le stopeze fericirea şi pentru că sunt unii dintre cei mai sinceri oameni ai societăţii noastre. Ginsberg de fapt ne învaţă să nu mai fim ipocriţi. Ne arată că dacă heterosexualii fac sex pe capota maşinii, în centrul oraşului sau ascunşi într-un ghetou infect, ei nu sunt condamnaţi pentru asta. În schimb, homosexualii o fac feriţi de lume, dar ei sunt cei damnabili, ei sunt proscrişii. O altă caracteristică a lor ar fi că nu se tem a le afişa chiar şi unor bărbaţi hetero, ceea ce simt. Totul se reduce la a fi sincer şi a te accepta aşa cum eşti, indiferent de ce spun ceilalţi. În cazul heterosexualilor întodeauna va exista acel sărut de sticlă. Ştim că suntem diferiţi ca gen şi că dincolo de o partidă de sex, vom fi doi străini. Ginsberg din film spune la un moment dat că iubirea chiar şi cea homo, nu este un handicap ci un dar. Trăind şi iubind în acelaşi timp capeţi un dar. În cazul lui a fost poezia. Cum şi-a dat seama că poate să scrie? Exersând zilnic, timp de opt, nouă ore. E ca şi cum te-ai plimba toată ziua pe aceeaşi stradă şi ai realiza că ţie lucrul ăsta chiar îţi face plăcere, explica el.

Aş vrea să închiei cu un citat care pe mine mă face să-l invidiez pe Ginsberg pentru darul de a fi înţeles şi de a fi iubit fără margini de fiecare dată: „Poezia este o articulaţie ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior. Ca unul sexual. Aproape la fel de definit. Un sentiment ce-l simţi în stomac. Urcă prin piept şi iese pe gură şi urechi. Iese ca un sunet lăuntric, un oftat”.

Howl e despre cei care arată cu degetul. Howl e despre homosexualitatea din noi.

Mai multe informatii aici.


Arta de a fi egoist

Tocmai am terminat de citit o carte, „Arta de a fi egoist. Cum sa traiesti fericit, chiar daca altora nu le place” de Josef  Kirschner.  Sunt constienta ca de foarte multe ori cartile astea cu „sfaturi” nu te ajuta in viata, mai bine zis nu te schimba precum ai vrea tu, chiar daca le citesti. Intentia mea nu este asta. Am vrut sa vad insa ce cred altii despre viata, caci de parerea mea m-am cam saturat.  Fiind o balanta-ajugem deci la capitolul meu preferat, in care dau vina pe zodie-traiesc extrem de confuz. Iau o decizie in mii de ani iar cand decid sa ma risc, de cele mai multe ori aterizez in bazin, cu fundul gol.  Nenea asta din carte spune  unele adevaruri ce greu le poti admite ca fiind reale,  doar daca esti deja un egoist, respectiv un om fericit. Am ajuns totusi la o concluzie: nu sunt deloc, da deloc egoista. Nu o sa explic aici ce inseamna egoismul din perspectiva lui Kirschner, caci m-as face de ras.  Mai interesant de atat e faptul ca mi-au trebuit aproximativ trei ani de zile, sa gasesc cartea potrivita si sa-mi dau seama de acest lucru.  De ce trei ani? Pentru ca eu insami eram cea care intr-un interviu pentru Prime, spuneam ca o caracteristica definitorie ce incepe cu litera numelui meu, este egoismul. Ma simteam mandra de asta pe atunci. Nu inteleg ce o fi fost in capul meu, cert e ca azi am reusit sa inteleg un concept.  Nu de mult si anume de cateva zile credeam ca societatea ar trebui sa apartina unor oameni cu credinta ca: Daca toata lumea ar fi buna, atunci cu totii am trai fericiti in armonie. Ma napadise probabil atmosfera feerica a Craciunului. Azi mi-am revenit si mi-am dat seama ca: Daca toti am fi egoisti atunci toata lumea si-ar vedea binele personal, in concluzie ar trai mai impacata cu sine. Eu, din pacate, nu ma voi schimba, sau cel putin asa am impresia acum.  Cine stie la ce idei, preconceptii ajung peste cativa ani. Raman in continuare o debusolata, incercand sa inteleg oamenii si sa-mi traiesc visele, caci doar ele mai stiu ce sunt.

P.S: Cititi cartea daca faceti parte din categoria mea. Va fi mai usor sa intelegeti ca e bine si sa ai mai putini prieteni, o slujba mai putin banoasa, dar care iti simplifica viata astfel incat sa nu uiti ca mai poti fi si fericit.  Pentru raperi: ar fi bine sa va aminti piesa asta.