Category Archives: GANDURI DESPRE…

Specific românesc

Astăzi vreau să mă confesez şi să sfidez scepticii din ţara asta. Am ajuns la concluzia că mie îmi place în România. Ştiu, bizar, dar e ţara mea şi în definitiv dacă tot nu am ales unde să mă nasc, zic să mă conformez cu ce am. Nu pot să spun că până la schimbarea mea bruscă de atitudine, nu am fost patriotă, doar că nu mă înduioşa mai nimic din ce era legat de ţara asta, cu excepţia, bineînţeles, a emoţiei la auzul imnului de la olimpiadă.
Acum însă am ajuns mai departe de atât. Într-o perioadă în care toată lumea ar fugi din ţară, eu prefer să rămân aici, pe plaiurile româneşti şi să ascult mioarele care conduc această naţiune. Nu ştiu de ce, dar eu mă mai uitam la meciul cu Bosnia, chiar dacă ăştia din urmă ne conduceau cu 2-1, când mai erau doar 4 minute până la terminarea partidei iar tata îmi striga disperat să schimb canalul.
Revenind la cei care ne conduc, eu când am terminat liceul, adicătelea prin 2008, a trebuit să facem la sfârşit de an un fel de punere în scenă legată de clasa noastră. Trebuia să fie un moment creativ pe care să-l expunem în faţa altor clase, la rândul lor extrem de inventive. Pe atunci, cred că tot Traian Băsescu era preşedinte. Fără nicio legătură cu politica, de curând am realizat ca noi navigam pe nava I iar diriga noastră era căpitan de vas şi de aici maimuţăreala ingenuă care a avut loc. Deci, ne este în sânge să fim cumva sau mai bine zis să fim conform modelului şi noi să nu ne dăm seama.
Apoi ar mai fi oamenii din jurul meu. Nu pot să nu recunosc în părinţii mei mentalitatea comunistă şi să nu mă zbat cu un regim chiar şi atunci când el cică nu mai există. Şi asta e minunat. Mi se pare genial că noi românii ne punem beţe în roate, fără să avem vreun motiv concret. Ar urma limba pe care o vorbesc şi cât de minunat de greu e să spui „Te iubesc” în română.
Antropologii sau cercetătorii, ce-or fi ei, spun că din mâncărurile existente pe planetă nu ştiu dacă putem extrage ceva ca fiind specific românesc. Dar eu tind să-i contrazic. Când eşti student şi mănânci aproape zilnic numai piure şi pilaf, noţiuni pe care tinzi să le confunzi la un moment dat, atunci îţi dai seama că starea ta e conformă cu mâncarea: românească.
Diaspora, nu doar că acest cuvânt şi-a modificat sensul iniţial, dar eu cred că o să devină un mit, adică o realitate, care perpetuată în timp, o să devină o legendă. Diaspora română o să fie mit, atunci când noi o să trăim izolaţi de lume iar conaţionalii noştri o să producă „miei” româneşti în afară, cu nume de Roberto, Fabrizio sau alţi Jose Armando.
Rămân totuşi specific româneşti şi motivul acestui post: filmele româneşti. Poate o industrie „uşoară” dar care câştigă premii interesante de la un timp. Eu mă uitam la filmele româneşti cum se citeau romanele prin comunism. Când am dat de calculator, mă holbam la producţiile româneşti de parcă ar fi fost filme porno. Treptat, lucrurile au evoluat şi astăzi mă uit la filme româneşti cu o sală întreagă. Ţin minte că printre primele  la care m-am uitat, exceptând cele vechi de tipul Moromeţii, Ion sau alte ecranizări, au fost: „Marinela de la p7” şi „Visul lui Liviu„. De atunci adaug o listă lungă de filme, recentele fiind: „Bună! Ce faci?„, „Aurora„, „Colivia„(scurtmetraj). Orice scenă pe care o văd, am impresia că o trăiesc în fiecare zi iar seara, când mă uit la un film românesc parcă îmi recapitulez scene din viaţa mea. Şi nu sunt doar situaţiile cât vorbele. Comicul românesc e fantastic. Am râs la filmul lui Cristi Puiu, „Aurora„, cât am râs în toate filmele cu Adam Sandler. Unele dintre acele momente depline în care mă simt mândră că sunt româncă sunt în faţa acestor actori care fac ceva ce părea mort în România: film. De curând au fost Premiile Gopo 2011 şi printre câştigători se numără şi un film pe care îl propun spre vizionare. El se cheamă „Caravana Cinematografică” sau cum reuşeau ruşii prin anii ’60 să prostească poporul român. Recunosc că nici eu nu l-am văzut, tocmai de aceea, dacă deja ştiţi despre ce e vorba sau l-aţi văzut şi nu aveţi cui să împărtăşiţi impresiile, cunoaşteţi de acum omul vostru. Eu abia aştept!
Vă las să vă uitaţi la trailer şi poate o să vă placă 😉

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


Hitul Efix

Voi ştiaţi de reclama la injectoare? Se face că pe net a tot circulat de anul trecut,din octombrie, o reclamă la injectoare. Eu abia astăzi am văzut-o şi mă uit la ea încontinuu. De fapt sunt două variante de concert cu injectoare. Evident că toată povestea e trasă de păr, dar ce mi se pare de senzaţie la reclama asta, personajele. Din câte am înţeles eu, cei care  lucrează în service sunt oameni normali, nu actori sau figuranţi.
Două momente, cred eu că fac deliciul acestui spot, destul de lung oricum. În prima parte bossul care-l trimite pe Laurenţiu să-i cumpere iaurt de băut fără grăsimi. Urmează introducerea în scenă a lui Nae şi convorbirea aferentă despre maşina albă. La toate acestea se adaugă figura tipului care a venit să-şi ridice maşina, destul de speriat şi centrul de interes: cocalarul. Eu ador părţile de rapping şi partea improvizată,din câte m-am informat, pentru bâlbâiala „efix”.

Concert cu injectoare, cine ar fi crezut? Mie mi se pare interesant conceptul şi mă bucur că văd pentru prima dată o reclamă bine gândită, creativă şi care deşi nu aduce nimic nou în tipologia personajelor e tipic românească şi e de râs cum ne şi dorim să fie publicitatea azi.
Vali Suciu s-a ocupat de partea de creaţie, lucrând pentru agenţia de publicitate Odyssey. Vă las să vedeţi clipul, pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba şi să-mi spuneţi dacă voi aţi râs la fel de mult ca mine.


Câinele aka enotul meu

Azi, pentru că am de făcut o mie de proiecte inutile, m-am gândit să vă povestesc de animăluţul meu preferat. Lui-vezi privirea blândă din imagine-i se spune enot. Am citit despre el pe descopera.ro şi de atunci imi doresc cu disperare un astfel de patruped. Enotul ar fi o combinaţie dintre un bursuc mascul şi o femelă raton[yes! încă nu sunt şi animale gay]. Prin Românica, enotul meu o arde gangsta în Deltă, asa că cine îl cunoaşte, să-mi dea un semn. Ar fi primul meu animal pentru care aş da bani cu găleata numai să-l am.
În primul rând trebuie să-i schimb numele. Enot sună naşpa, prea greu de reţinut şi ţi se încurcă limba prin gură când îl pronunţi. Am să-i spun Toni. Ei bine Toni al meu e cea mai şmecheră rasă de câine. Prin anii 50 sovieticii îl vânau pentru blana sa. Mi se pare de senzaţie, să vânezi câinii pentru alt scop în afară de a-i castra. Eu o să-l scot pe Toni al meu oriunde m-aş duce în Bucureşti, astfel că o să fugă toţi comunitarii de el, dar mai ales de mine. Nu doar că aş găsi compania ideală, ci am să ating fericirea deplină. Toni mănâncă de toate şi pe toţi, aşa că singura mea grijă ar fi să nu mă pape şi pe mine într-o zi. În rest are privirea asta de îţi vine să-l iei în braţe. Şi pentru că e cam sălbatic el aşa, mă gândeam că nu ar fi rău să-l domesticesc printr-o vizită la salon. O să fie şi cel mai frumos câine plimbat prin poşetuţă. Când o afla de animăluţul meu preferat, Paris Hilton o să vină să captureze şi pentru ea un exemplar.

Aşa-i că vă place de Toni al meu? 😀

Update: Mi-a trimis Iuli o poză cu viitoarea prietenă a lui Toni. Ştiu…e bună 🙂


Iluzii

Eu când n-am ce face mă joc CSMC

De când vremea a început să ne schimbe stările, tuturor le e dor în România. De curând, Claudiei îi era „dor de mare”, după cum îmi transmitea statusul ei virtual. Altora le-a fost dor să urce pe scenă, vezi Deceneu iar altora le-a fost să dor să bea, gen eu. Toate astea sunt reale. Fiecare dintre noi şi-a putut îndeplini dorinţa, mai puţin Claudia. Când ai un vis virtual, el rămâne acolo, în lumea lui ca pofta. Nu rareori spunem „îmi e poftă de…” şi nu de multe ori cineva e acolo pentru a ne satisface mofturile.
Eu m-am îndrăgostit de o iluzie, asta arătând cât de mult îmi plac iluziile şi cât de mult îmi doresc să trăiesc cu ele. Am mai multe iluzii. Prima dintre ele îmi spune că nu sunt singură la părinţi. Am încă doi fraţi şi o soră, pe care mama, la rândul lor, îi sună şi le spune acelaşi lucru: „şi ce ai să mănânci tu, acolo?”, „să te îmbraci bine, că ai văzut, e frig afară!”, „să mai ieşi şi tu din casă, că te-oi plictisi toată ziua numa’ în cămăruţa aia”, „mai stinge calculatorul ăla, că a obosit!”. Şi lista ar putea continua. Mă simt bine cu iluzia asta, căci dacă nu ar fi ea, mama mea, nu aş mai avea de perlele cui să râd.
A doua mea iluzie, îmi şopteşte cum că aş fi băiat. Atunci, fraţii mei de cartier ar ţine cont de părerea unei fete şi aş putea vorbi cu ei fără ca ochii lor să spună: „cât de naşpa e asta şi ce pula mea vrea de la mine?!”.
A treia mea iluzie ar fi că m-am îndrăgostit. Da, exact, eu mă îndrăgostesc mereu. Între noi fie vorba, cred că de aia îmi dau papucii toţi iubiţii mei imaginari.
Ultima iluzie ar spune că durerea din capul meu nu e de la băutură şi că aseară, la concert, am fost prezentă mai mult cu spiritul. Dar nu e aşa, stările ne schimbă vremea, ca un copil legendar de care am învăţat la cursurile de comunicare. O să trăim mereu în funcţie de smiorcănelile unui bebe care umblă dezbrăcat iar noi o să ne plângem în continuare că vrem la mama.  Asta din urmă nefiind o iluzie.

În curând: film şi o recenzie pe UZR despre oamenii care nu au fost doar fizic prezenţi la concert.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


Tipu’de pe desktop

„Da ţie îţi plac numai ăştia fără păr în cap?” Priveam amândouă „durul” de pe desktopul meu, analizându-i postura şi explicându-i mamei care este centrul fotografiei. În faţa noastră era imaginea unei înfruntări de stradă, probabil huliganii proaspăt ieşiţi de la un meci de fotbal. Studiam fiecare huligan în parte, mama alegându-mi de fiecare dată greşit pe cel care se presupunea a fi preferatul meu. Când a înţeles cum e cu centrul fotografiei şi de ce tipul meu e situat strategic tocmai acolo, ea nu a înţeles ce vreau de la viaţă, ci de ce nu are păr.
Mi se pune des întrebarea cum de nouă, fetelor ne plac băieţii răi. Eu răspund la rândul meu cu o întrebare: Ce e ăla un băiat rău? Pentru mine „the bad guy” probabil are o conotaţie aparte ca pentru orice altă fată care nu vrea să vadă în iubitul ei un pămpălău. Tipul meu va să fie un huligan, tocmai pentru că el nu se supune regulilor, eu da. Îi zice sex opus nu doar pentru că urinăm diferit, ci şi pentru că gândim şi acţionăm diferit. Tipul rău nu e nici drogatul care se crede cool, nici ăla care fumează doar pentru că toată lumea o face şi nici tipu’ care merge cu viteză ca măcar o singură dată gagica lui să aibă orgasm.
Ce e însă băiatu’ rău? O scurtă descriere ar include următoarele: gândeşte spontan, vorbeşte puţin, studiază femeia cu care stă de vorbă, pragmatic, puţin diplomat, nu înşeală ca să-şi confirme „potenţialul” şi nu râgâie ca porcu’ crezând că aşa va atrage privirile asupra sa.
Definiţia tipului rău în viziunea mea ar cuprinde enorm de multe detalii, doar că vreau să vin şi cu exemple, ca să înţeleagă tot boboru’ ce vreau să zic. Nu ştiu câţi dintre voi a văzut The Town, dar în tipologia celui de mai sus se înscrie Doug MacRay interpretat de Ben Affleck. Trecând peste faptul că fizic arătă extrem de bine, tipu’ rău făcea fapte măreţe, ilegale, dar mari. Tind să cred că bărbatul adevărat când îşi pune ceva în cap, ar face orice să iasă ca el. Deseori cedez în faţa unor oameni siguri pe ei, pentru că îmi place la rândul meu să mă joc. Tipu’ rău se enervează cât să arunce cu obiecte prin casă. Nu ştiu de ce, dar îmi plac tipii nervoşi. Asta arată că au caracter şi nu sunt impasibili. Mai ales că au o credinţă, o pasiune şi o dezvoltă agresiv. Exemplul numărul doi e ceva mai în vârstă şi extrem de diplomat, Peter Florrick din The Good Wife interpretat de Chris Noth. Procurorul care strigă „obiecţie”, dar strigă, se luptă, gândeşte şi are întodeauna dreptate pentru că e prea bun la ceea ce face. Procurorul însă joacă murdar cu sentimentele. Îndeplineşte condiţia egoistului cu brio ca în orice situaţie. Deşi pe locul doi, recunoaşte importanţa familiei în construirea feţei personale şi asta face din el, din nou un tip dur.
O ultimă linie în conturarea lui „the bad guy” ar fi fără numele ei tatuat pe unde ne transportă imaginaţia sau alte tatuaje inutile care să demonstreze fraternitatea sau apartenenţa la vreo sectă. Argumentele pentru care ne plac tipii răi, aşa cum îi văd eu, converg spre: întodeauna el trebuie să ştie ce să facă. Dacă o tipă reuşeşte să te tragă de mână căci vine tramvaiul şi tu trebuie să stai exact unde vrea ea, atunci mă întreb, mamă: Ce se va întâmpla când le-o creşte?

PS. Ştiu că nu am mai pus posturi cu muzică, doar că mi-am mutat orecum rubrica pe UZR. Duminică voi scrie acolo despre o trupă care nu mai e din păcate. Sper să intraţi aşadar mâine pe site şi să citiţi cu plăcere.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


1 Mărţişor

Ieri a fost o zi plină pentru mine şi spun asta tocmai pentru a-mi justifica postul cu o zi după ce povestea a luat sfârşit. Care poveste? Poi povestea cu mărţişorul buclucaş, un alt simbol de care ne mai împiedicăm prin spaţiul urban, ori de câte ori un anotimp ne iese în cale. Pe lângă discuţiile despre cum de nu e soare şi când mai vine primăvara aia odată că murim de frig, chiar am împărtăşit din mărţişoarele culese de pe la chioşcuri, târguri, bălci sau orice altă adunare din asta, unde se vindea bineînţeles „simbolul primăverii”. La câte simboluri are primăvara mă mir cum de noi înşine nu ajungem un simbol şi ne oferim drept cadou, de fiecare dată când este ziua cuiva drag nouă. Şi acum ajunem la eterna discuţie pe care o port cu Oana.

Polemica noastră se învârte în jurul întrebării: Ce este acela un cadou simbolic? Conform opiniei mele un cadou simbolic este mărţişorul, globuleţul de Crăciun, iepuraşul de Paşti, inima de pluş de Ziua Îndrăgostiţilor sau pentru autohtoni, de Dragobete, adică orice obiect acceptat de către un grup, o colectivitate ca fiind înzestrat cu o serie de semnificaţii. Aceste semnficaţii însă sunt aceleaşi pentru fiecare, pentru că toţi spunem că mărţişorul este simbolul primăvării la români, că ne place sau nu. Acum varianta mea pentru cadourile nonsimbol, sunt cadouri speciale, în cazul unor persoane dragi. Acestea sunt cele pe care le ofer poate de fiecare dată, de-a lungul anilor, atunci când respectivul îşi serbează ziua de naştere. Aşadar şi prin urmare nu are cum să fie un cadou simbolic, pentru că dacă eu fac un dar galben şi negru şi aleg acele culori, pentru că pentru mine înseamnă bunăstare şi prosperitate, pentru celălalt pot reprezenta exact reversul.

Varianta Oanei, sper sa nu mă înjure prea tare, este următoarea: de comun acord că mărţişorul înseamnă ceva pentru români. În cazul cadourilor, să le spunem „de tot anul”, acestea pot fi de asemenea simbolice. De ce? Pentru că persoana respectivă îmi este dragă, pentru că mă chinui să găsesc un cadou potrivit, pentru că poate împlineşte o vârstă anume, schimbă prefixul sau mai ştiu eu ce. În concluzie, după Oana, eu fac un cadou în care eu învestesc semnificaţii, fără ca celălalt să o ştie, căci nu mă duc, în timp ce îi dau cadoul, să-i înşir eforturile mele pentru a-i cumpără ceva. Aşadar dacă individul nu ştie ce a însemnat pentru mine ziua lui de naştere, de ce se cheamă că e simbolic?

Avem o mare dilemă aici, la care, v-aş ruga, să contribuiţi cu explicaţii. Nu e o iniţiativă-simbol, dar este una benefică pentru toţi cei care ştiu/folosesc corect sau nu sintagma cu „cadou simbolic”. Am auzit-o de atâtea ori, încât eu nu mai pot cu asta, aşa că vreau să-mi spuneţi voi ce înseamnă.

În continuare printre foşnetele de flori, alte simboluri [=))] ale primăverii, primul meu mărţişor primit de la un bărbat a fost de la un nenea vânzător. El mi-a oferit broşa pe care o port la palton şi cu ocazia asta îi foarte mulţumesc. Am primit şi flori, pe care le prefer în detrimentul altor simboluri, dar mai ales am împărţit cu o parte din membrii Asociaţiei „Bucureştiul meu drag”, mărţişoare şi bomboane, la Unirii, M1. Destul cu poveştile despre mine, căci eu în general fac foarte multe tâmpenii. Urmează un episod despre cum mi-am branduit eu termosul primit pe gratis, dar mai ales cum am făcut asta, plus  o poză, să vedeţi şi voi cum arată. Am promis că povestim cum a fost la Praetor. Nu vreau să  reiau capitolul de tipul „Scânteie fără foc”, pentru că vorbesc inutil, asta nu înseamnă însă că-mi retrag cuvintele. Părerea mea rămâne în continuare aceeaşi. Pentru curioşi, o recenzie pe UZR, vă aşteaptă să o citiţi. Nu uitaţi, deci de rugămintea mea şi să ne strângem cu mic cu mare să elucidăm problema cu simbolurile.


Indignare

Zi. Aproape aceeaşi oră a după-amiezii în care ne găseam înnăbuşiţi de transipraţie într-un tren mirosind a wc. Atunci eram doi, acum eram doar eu. În dreapta mea nu mai era el, ci o cucoană care mânca un Mac Puişor. În stânga mea o blondă cu părul lung şi unghii roz sorbea rândurile unei cărţi cu coperte frumos colorate. Lângă ea, drept paznic se afla geamantanul mov, de dimensiuni mici ce-i protejea picioarele. Aveam chiar acelaşi număr al locului, doar că pe geam când priveam erau câmpii acoperite de zăpadă, nu un soare care ne aducea privirile împreună. În faţă nu mai stătea faimosul cuplu de îndrăgostiţi, ci doi tineri studenţi care vorbeau necontenit despre fabrici şi uzine. Am râs cînd i-am privit pe cei doi bătrâni de lângă. Păreau aceeaşi familie de ardeleni care mergea spre mare într-o zi toridă de august, mirosind a must precoce. Doar că timpul le furaseră copilul zăpăcit ce asculta Mafia în căşti. Eu îi luasem locul acestui prunc de ardeleni, dar cuminte cu căştile îmi cenzuram urechile. Ascultam Etnologic, în timp ce priveam muntenii mei bătrâni cum se iubeau la fel ca noi, privindu-se. Nu ştiu când am scos din ghiozdanul meu roşu o carte. „Indignare” scria cu litere mari pe faţă şi pe spate. Toţi ochii s-au îndreptat asupra mea. Toate conversaţiile au încetat de parcă toţi aşteptau ca eu să termin mai repede ce am de făcut, ca ei să-şi continuie mai departe „operele”. Unii vorbind neîncetat despre scumpiri, blonda pentru a citi în pace, bătrânii pentru a se ciondăni pe orice petic de spaţiu şi femeia de lângă mine pentru a contempla peisajul. Mie însămi, timpul petrecut, până am pus mâna pe carte mi s-a părut destul de lung. Realizând numărul privirilor îndreptate spre mine, m-am hotărât să mă aşez cât pot de blând pentru a nu le tulbura concentrarea. Cu cartea aşezată liniştit pe picioarele mele, cu ochiii aţintiţi asupra mea, mi-am adus aminte: „Cu el nu citeam. De ce aş face-o acum? O să-mi imaginez că e lângă mine, că ne ţinem de mână şi că-i bârfim pe toţi din compartiment”. Distracţia a început când mi-am închis ochiii rememorând aproape fiecare gest, fiecare şoaptă şi fiecare tremur al meu când făcea ochii mari de uimire. Probabil că am ajuns să râd la fel de copil ca el când cineva m-a lovit pe umăr. M-am trezit fericită, cu zâmbetul pe buze, când aceleaşi priviri mă urmăreau de jos de pe scaune iar numai una ivită de sub o cască bleumarin îmi cere insistent biletul de călătorie. Buimacă execut oridinele. În tot acest timp partenerii mei din compartiment mă urmăresc cu o şi mai mare ură. Din nou le-am întrerupt activităţile. Îi privesc la rândul meu umilă, cerându-le iertare în gând. După ce-mi este verificat biletul, controlorul pleacă, nu însă a urla: „Ce dracu aveţi de ţineţi drăciile alea în urechi, eu nu ştiu. (Ajungând în următorul compartiment) Biletele la control, vă rog!”. Probabil că eram roşie la faţă căci nimeni nu-şi luase ochii de la mine. Mă simţeam ca protagonista unui film de groază. Eu de furie ulterioară mă uitam la fel de insistent la ei, poate poate vor observa că nu-mi e frică. „Şi ce dacă am adormit. Eu visam. Şi ştiţi ce? Visul meu era cel mai frumos vis avut vreodată. Nici unul dintre voi nu va visa vreodată ca mine. Eu am îndrăzinit. Voi ce aţi făcut? Vorbiţi numai de lucruri materiale şi vă prefaceţi că sunteţi fericiţi când noaptea plângeţi mai rău ca un nou-născut. Ce ştiţi voi despre mine? În visul meu eram noi doi, voi fiind nişte subiecte banale de discuţie. Am râs. Pentru prima oară am râs cu el şi am râs de voi, beţivi călători îmbibaţi de supărări. Vouă nu vi-e de ajuns un vis, mie da. Ca şi acum cu privirile astea ale voastre ce aruncă cu noroi în mine. Nu înţelegeţi. Nici nu aveţi cum. Mai beţi o gură de amar poate vă îmbătaţi de amărăciune. Eu în continuare voi zâmbi. Am să pun capul pe umărul lui şi am să-i ascult poveştile ca să uit de voi.” Privirea mea s-a aplecat asupra cărţii ce-mi stătea cuminte în poală. „Indignare” mi-a sunat deodată atît de familiar încât am abandonat căştile şi am început să citesc.