Category Archives: GANDURI DESPRE…

Specific românesc

Astăzi vreau să mă confesez şi să sfidez scepticii din ţara asta. Am ajuns la concluzia că mie îmi place în România. Ştiu, bizar, dar e ţara mea şi în definitiv dacă tot nu am ales unde să mă nasc, zic să mă conformez cu ce am. Nu pot să spun că până la schimbarea mea bruscă de atitudine, nu am fost patriotă, doar că nu mă înduioşa mai nimic din ce era legat de ţara asta, cu excepţia, bineînţeles, a emoţiei la auzul imnului de la olimpiadă.
Acum însă am ajuns mai departe de atât. Într-o perioadă în care toată lumea ar fugi din ţară, eu prefer să rămân aici, pe plaiurile româneşti şi să ascult mioarele care conduc această naţiune. Nu ştiu de ce, dar eu mă mai uitam la meciul cu Bosnia, chiar dacă ăştia din urmă ne conduceau cu 2-1, când mai erau doar 4 minute până la terminarea partidei iar tata îmi striga disperat să schimb canalul.
Revenind la cei care ne conduc, eu când am terminat liceul, adicătelea prin 2008, a trebuit să facem la sfârşit de an un fel de punere în scenă legată de clasa noastră. Trebuia să fie un moment creativ pe care să-l expunem în faţa altor clase, la rândul lor extrem de inventive. Pe atunci, cred că tot Traian Băsescu era preşedinte. Fără nicio legătură cu politica, de curând am realizat ca noi navigam pe nava I iar diriga noastră era căpitan de vas şi de aici maimuţăreala ingenuă care a avut loc. Deci, ne este în sânge să fim cumva sau mai bine zis să fim conform modelului şi noi să nu ne dăm seama.
Apoi ar mai fi oamenii din jurul meu. Nu pot să nu recunosc în părinţii mei mentalitatea comunistă şi să nu mă zbat cu un regim chiar şi atunci când el cică nu mai există. Şi asta e minunat. Mi se pare genial că noi românii ne punem beţe în roate, fără să avem vreun motiv concret. Ar urma limba pe care o vorbesc şi cât de minunat de greu e să spui „Te iubesc” în română.
Antropologii sau cercetătorii, ce-or fi ei, spun că din mâncărurile existente pe planetă nu ştiu dacă putem extrage ceva ca fiind specific românesc. Dar eu tind să-i contrazic. Când eşti student şi mănânci aproape zilnic numai piure şi pilaf, noţiuni pe care tinzi să le confunzi la un moment dat, atunci îţi dai seama că starea ta e conformă cu mâncarea: românească.
Diaspora, nu doar că acest cuvânt şi-a modificat sensul iniţial, dar eu cred că o să devină un mit, adică o realitate, care perpetuată în timp, o să devină o legendă. Diaspora română o să fie mit, atunci când noi o să trăim izolaţi de lume iar conaţionalii noştri o să producă „miei” româneşti în afară, cu nume de Roberto, Fabrizio sau alţi Jose Armando.
Rămân totuşi specific româneşti şi motivul acestui post: filmele româneşti. Poate o industrie „uşoară” dar care câştigă premii interesante de la un timp. Eu mă uitam la filmele româneşti cum se citeau romanele prin comunism. Când am dat de calculator, mă holbam la producţiile româneşti de parcă ar fi fost filme porno. Treptat, lucrurile au evoluat şi astăzi mă uit la filme româneşti cu o sală întreagă. Ţin minte că printre primele  la care m-am uitat, exceptând cele vechi de tipul Moromeţii, Ion sau alte ecranizări, au fost: „Marinela de la p7” şi „Visul lui Liviu„. De atunci adaug o listă lungă de filme, recentele fiind: „Bună! Ce faci?„, „Aurora„, „Colivia„(scurtmetraj). Orice scenă pe care o văd, am impresia că o trăiesc în fiecare zi iar seara, când mă uit la un film românesc parcă îmi recapitulez scene din viaţa mea. Şi nu sunt doar situaţiile cât vorbele. Comicul românesc e fantastic. Am râs la filmul lui Cristi Puiu, „Aurora„, cât am râs în toate filmele cu Adam Sandler. Unele dintre acele momente depline în care mă simt mândră că sunt româncă sunt în faţa acestor actori care fac ceva ce părea mort în România: film. De curând au fost Premiile Gopo 2011 şi printre câştigători se numără şi un film pe care îl propun spre vizionare. El se cheamă „Caravana Cinematografică” sau cum reuşeau ruşii prin anii ’60 să prostească poporul român. Recunosc că nici eu nu l-am văzut, tocmai de aceea, dacă deja ştiţi despre ce e vorba sau l-aţi văzut şi nu aveţi cui să împărtăşiţi impresiile, cunoaşteţi de acum omul vostru. Eu abia aştept!
Vă las să vă uitaţi la trailer şi poate o să vă placă 😉

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


Hitul Efix

Voi ştiaţi de reclama la injectoare? Se face că pe net a tot circulat de anul trecut,din octombrie, o reclamă la injectoare. Eu abia astăzi am văzut-o şi mă uit la ea încontinuu. De fapt sunt două variante de concert cu injectoare. Evident că toată povestea e trasă de păr, dar ce mi se pare de senzaţie la reclama asta, personajele. Din câte am înţeles eu, cei care  lucrează în service sunt oameni normali, nu actori sau figuranţi.
Două momente, cred eu că fac deliciul acestui spot, destul de lung oricum. În prima parte bossul care-l trimite pe Laurenţiu să-i cumpere iaurt de băut fără grăsimi. Urmează introducerea în scenă a lui Nae şi convorbirea aferentă despre maşina albă. La toate acestea se adaugă figura tipului care a venit să-şi ridice maşina, destul de speriat şi centrul de interes: cocalarul. Eu ador părţile de rapping şi partea improvizată,din câte m-am informat, pentru bâlbâiala „efix”.

Concert cu injectoare, cine ar fi crezut? Mie mi se pare interesant conceptul şi mă bucur că văd pentru prima dată o reclamă bine gândită, creativă şi care deşi nu aduce nimic nou în tipologia personajelor e tipic românească şi e de râs cum ne şi dorim să fie publicitatea azi.
Vali Suciu s-a ocupat de partea de creaţie, lucrând pentru agenţia de publicitate Odyssey. Vă las să vedeţi clipul, pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba şi să-mi spuneţi dacă voi aţi râs la fel de mult ca mine.


Câinele aka enotul meu

Azi, pentru că am de făcut o mie de proiecte inutile, m-am gândit să vă povestesc de animăluţul meu preferat. Lui-vezi privirea blândă din imagine-i se spune enot. Am citit despre el pe descopera.ro şi de atunci imi doresc cu disperare un astfel de patruped. Enotul ar fi o combinaţie dintre un bursuc mascul şi o femelă raton[yes! încă nu sunt şi animale gay]. Prin Românica, enotul meu o arde gangsta în Deltă, asa că cine îl cunoaşte, să-mi dea un semn. Ar fi primul meu animal pentru care aş da bani cu găleata numai să-l am.
În primul rând trebuie să-i schimb numele. Enot sună naşpa, prea greu de reţinut şi ţi se încurcă limba prin gură când îl pronunţi. Am să-i spun Toni. Ei bine Toni al meu e cea mai şmecheră rasă de câine. Prin anii 50 sovieticii îl vânau pentru blana sa. Mi se pare de senzaţie, să vânezi câinii pentru alt scop în afară de a-i castra. Eu o să-l scot pe Toni al meu oriunde m-aş duce în Bucureşti, astfel că o să fugă toţi comunitarii de el, dar mai ales de mine. Nu doar că aş găsi compania ideală, ci am să ating fericirea deplină. Toni mănâncă de toate şi pe toţi, aşa că singura mea grijă ar fi să nu mă pape şi pe mine într-o zi. În rest are privirea asta de îţi vine să-l iei în braţe. Şi pentru că e cam sălbatic el aşa, mă gândeam că nu ar fi rău să-l domesticesc printr-o vizită la salon. O să fie şi cel mai frumos câine plimbat prin poşetuţă. Când o afla de animăluţul meu preferat, Paris Hilton o să vină să captureze şi pentru ea un exemplar.

Aşa-i că vă place de Toni al meu? 😀

Update: Mi-a trimis Iuli o poză cu viitoarea prietenă a lui Toni. Ştiu…e bună 🙂


Iluzii

Eu când n-am ce face mă joc CSMC

De când vremea a început să ne schimbe stările, tuturor le e dor în România. De curând, Claudiei îi era „dor de mare”, după cum îmi transmitea statusul ei virtual. Altora le-a fost dor să urce pe scenă, vezi Deceneu iar altora le-a fost să dor să bea, gen eu. Toate astea sunt reale. Fiecare dintre noi şi-a putut îndeplini dorinţa, mai puţin Claudia. Când ai un vis virtual, el rămâne acolo, în lumea lui ca pofta. Nu rareori spunem „îmi e poftă de…” şi nu de multe ori cineva e acolo pentru a ne satisface mofturile.
Eu m-am îndrăgostit de o iluzie, asta arătând cât de mult îmi plac iluziile şi cât de mult îmi doresc să trăiesc cu ele. Am mai multe iluzii. Prima dintre ele îmi spune că nu sunt singură la părinţi. Am încă doi fraţi şi o soră, pe care mama, la rândul lor, îi sună şi le spune acelaşi lucru: „şi ce ai să mănânci tu, acolo?”, „să te îmbraci bine, că ai văzut, e frig afară!”, „să mai ieşi şi tu din casă, că te-oi plictisi toată ziua numa’ în cămăruţa aia”, „mai stinge calculatorul ăla, că a obosit!”. Şi lista ar putea continua. Mă simt bine cu iluzia asta, căci dacă nu ar fi ea, mama mea, nu aş mai avea de perlele cui să râd.
A doua mea iluzie, îmi şopteşte cum că aş fi băiat. Atunci, fraţii mei de cartier ar ţine cont de părerea unei fete şi aş putea vorbi cu ei fără ca ochii lor să spună: „cât de naşpa e asta şi ce pula mea vrea de la mine?!”.
A treia mea iluzie ar fi că m-am îndrăgostit. Da, exact, eu mă îndrăgostesc mereu. Între noi fie vorba, cred că de aia îmi dau papucii toţi iubiţii mei imaginari.
Ultima iluzie ar spune că durerea din capul meu nu e de la băutură şi că aseară, la concert, am fost prezentă mai mult cu spiritul. Dar nu e aşa, stările ne schimbă vremea, ca un copil legendar de care am învăţat la cursurile de comunicare. O să trăim mereu în funcţie de smiorcănelile unui bebe care umblă dezbrăcat iar noi o să ne plângem în continuare că vrem la mama.  Asta din urmă nefiind o iluzie.

În curând: film şi o recenzie pe UZR despre oamenii care nu au fost doar fizic prezenţi la concert.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


Tipu’de pe desktop

„Da ţie îţi plac numai ăştia fără păr în cap?” Priveam amândouă „durul” de pe desktopul meu, analizându-i postura şi explicându-i mamei care este centrul fotografiei. În faţa noastră era imaginea unei înfruntări de stradă, probabil huliganii proaspăt ieşiţi de la un meci de fotbal. Studiam fiecare huligan în parte, mama alegându-mi de fiecare dată greşit pe cel care se presupunea a fi preferatul meu. Când a înţeles cum e cu centrul fotografiei şi de ce tipul meu e situat strategic tocmai acolo, ea nu a înţeles ce vreau de la viaţă, ci de ce nu are păr.
Mi se pune des întrebarea cum de nouă, fetelor ne plac băieţii răi. Eu răspund la rândul meu cu o întrebare: Ce e ăla un băiat rău? Pentru mine „the bad guy” probabil are o conotaţie aparte ca pentru orice altă fată care nu vrea să vadă în iubitul ei un pămpălău. Tipul meu va să fie un huligan, tocmai pentru că el nu se supune regulilor, eu da. Îi zice sex opus nu doar pentru că urinăm diferit, ci şi pentru că gândim şi acţionăm diferit. Tipul rău nu e nici drogatul care se crede cool, nici ăla care fumează doar pentru că toată lumea o face şi nici tipu’ care merge cu viteză ca măcar o singură dată gagica lui să aibă orgasm.
Ce e însă băiatu’ rău? O scurtă descriere ar include următoarele: gândeşte spontan, vorbeşte puţin, studiază femeia cu care stă de vorbă, pragmatic, puţin diplomat, nu înşeală ca să-şi confirme „potenţialul” şi nu râgâie ca porcu’ crezând că aşa va atrage privirile asupra sa.
Definiţia tipului rău în viziunea mea ar cuprinde enorm de multe detalii, doar că vreau să vin şi cu exemple, ca să înţeleagă tot boboru’ ce vreau să zic. Nu ştiu câţi dintre voi a văzut The Town, dar în tipologia celui de mai sus se înscrie Doug MacRay interpretat de Ben Affleck. Trecând peste faptul că fizic arătă extrem de bine, tipu’ rău făcea fapte măreţe, ilegale, dar mari. Tind să cred că bărbatul adevărat când îşi pune ceva în cap, ar face orice să iasă ca el. Deseori cedez în faţa unor oameni siguri pe ei, pentru că îmi place la rândul meu să mă joc. Tipu’ rău se enervează cât să arunce cu obiecte prin casă. Nu ştiu de ce, dar îmi plac tipii nervoşi. Asta arată că au caracter şi nu sunt impasibili. Mai ales că au o credinţă, o pasiune şi o dezvoltă agresiv. Exemplul numărul doi e ceva mai în vârstă şi extrem de diplomat, Peter Florrick din The Good Wife interpretat de Chris Noth. Procurorul care strigă „obiecţie”, dar strigă, se luptă, gândeşte şi are întodeauna dreptate pentru că e prea bun la ceea ce face. Procurorul însă joacă murdar cu sentimentele. Îndeplineşte condiţia egoistului cu brio ca în orice situaţie. Deşi pe locul doi, recunoaşte importanţa familiei în construirea feţei personale şi asta face din el, din nou un tip dur.
O ultimă linie în conturarea lui „the bad guy” ar fi fără numele ei tatuat pe unde ne transportă imaginaţia sau alte tatuaje inutile care să demonstreze fraternitatea sau apartenenţa la vreo sectă. Argumentele pentru care ne plac tipii răi, aşa cum îi văd eu, converg spre: întodeauna el trebuie să ştie ce să facă. Dacă o tipă reuşeşte să te tragă de mână căci vine tramvaiul şi tu trebuie să stai exact unde vrea ea, atunci mă întreb, mamă: Ce se va întâmpla când le-o creşte?

PS. Ştiu că nu am mai pus posturi cu muzică, doar că mi-am mutat orecum rubrica pe UZR. Duminică voi scrie acolo despre o trupă care nu mai e din păcate. Sper să intraţi aşadar mâine pe site şi să citiţi cu plăcere.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!


1 Mărţişor

Ieri a fost o zi plină pentru mine şi spun asta tocmai pentru a-mi justifica postul cu o zi după ce povestea a luat sfârşit. Care poveste? Poi povestea cu mărţişorul buclucaş, un alt simbol de care ne mai împiedicăm prin spaţiul urban, ori de câte ori un anotimp ne iese în cale. Pe lângă discuţiile despre cum de nu e soare şi când mai vine primăvara aia odată că murim de frig, chiar am împărtăşit din mărţişoarele culese de pe la chioşcuri, târguri, bălci sau orice altă adunare din asta, unde se vindea bineînţeles „simbolul primăverii”. La câte simboluri are primăvara mă mir cum de noi înşine nu ajungem un simbol şi ne oferim drept cadou, de fiecare dată când este ziua cuiva drag nouă. Şi acum ajunem la eterna discuţie pe care o port cu Oana.

Polemica noastră se învârte în jurul întrebării: Ce este acela un cadou simbolic? Conform opiniei mele un cadou simbolic este mărţişorul, globuleţul de Crăciun, iepuraşul de Paşti, inima de pluş de Ziua Îndrăgostiţilor sau pentru autohtoni, de Dragobete, adică orice obiect acceptat de către un grup, o colectivitate ca fiind înzestrat cu o serie de semnificaţii. Aceste semnficaţii însă sunt aceleaşi pentru fiecare, pentru că toţi spunem că mărţişorul este simbolul primăvării la români, că ne place sau nu. Acum varianta mea pentru cadourile nonsimbol, sunt cadouri speciale, în cazul unor persoane dragi. Acestea sunt cele pe care le ofer poate de fiecare dată, de-a lungul anilor, atunci când respectivul îşi serbează ziua de naştere. Aşadar şi prin urmare nu are cum să fie un cadou simbolic, pentru că dacă eu fac un dar galben şi negru şi aleg acele culori, pentru că pentru mine înseamnă bunăstare şi prosperitate, pentru celălalt pot reprezenta exact reversul.

Varianta Oanei, sper sa nu mă înjure prea tare, este următoarea: de comun acord că mărţişorul înseamnă ceva pentru români. În cazul cadourilor, să le spunem „de tot anul”, acestea pot fi de asemenea simbolice. De ce? Pentru că persoana respectivă îmi este dragă, pentru că mă chinui să găsesc un cadou potrivit, pentru că poate împlineşte o vârstă anume, schimbă prefixul sau mai ştiu eu ce. În concluzie, după Oana, eu fac un cadou în care eu învestesc semnificaţii, fără ca celălalt să o ştie, căci nu mă duc, în timp ce îi dau cadoul, să-i înşir eforturile mele pentru a-i cumpără ceva. Aşadar dacă individul nu ştie ce a însemnat pentru mine ziua lui de naştere, de ce se cheamă că e simbolic?

Avem o mare dilemă aici, la care, v-aş ruga, să contribuiţi cu explicaţii. Nu e o iniţiativă-simbol, dar este una benefică pentru toţi cei care ştiu/folosesc corect sau nu sintagma cu „cadou simbolic”. Am auzit-o de atâtea ori, încât eu nu mai pot cu asta, aşa că vreau să-mi spuneţi voi ce înseamnă.

În continuare printre foşnetele de flori, alte simboluri [=))] ale primăverii, primul meu mărţişor primit de la un bărbat a fost de la un nenea vânzător. El mi-a oferit broşa pe care o port la palton şi cu ocazia asta îi foarte mulţumesc. Am primit şi flori, pe care le prefer în detrimentul altor simboluri, dar mai ales am împărţit cu o parte din membrii Asociaţiei „Bucureştiul meu drag”, mărţişoare şi bomboane, la Unirii, M1. Destul cu poveştile despre mine, căci eu în general fac foarte multe tâmpenii. Urmează un episod despre cum mi-am branduit eu termosul primit pe gratis, dar mai ales cum am făcut asta, plus  o poză, să vedeţi şi voi cum arată. Am promis că povestim cum a fost la Praetor. Nu vreau să  reiau capitolul de tipul „Scânteie fără foc”, pentru că vorbesc inutil, asta nu înseamnă însă că-mi retrag cuvintele. Părerea mea rămâne în continuare aceeaşi. Pentru curioşi, o recenzie pe UZR, vă aşteaptă să o citiţi. Nu uitaţi, deci de rugămintea mea şi să ne strângem cu mic cu mare să elucidăm problema cu simbolurile.


Indignare

Zi. Aproape aceeaşi oră a după-amiezii în care ne găseam înnăbuşiţi de transipraţie într-un tren mirosind a wc. Atunci eram doi, acum eram doar eu. În dreapta mea nu mai era el, ci o cucoană care mânca un Mac Puişor. În stânga mea o blondă cu părul lung şi unghii roz sorbea rândurile unei cărţi cu coperte frumos colorate. Lângă ea, drept paznic se afla geamantanul mov, de dimensiuni mici ce-i protejea picioarele. Aveam chiar acelaşi număr al locului, doar că pe geam când priveam erau câmpii acoperite de zăpadă, nu un soare care ne aducea privirile împreună. În faţă nu mai stătea faimosul cuplu de îndrăgostiţi, ci doi tineri studenţi care vorbeau necontenit despre fabrici şi uzine. Am râs cînd i-am privit pe cei doi bătrâni de lângă. Păreau aceeaşi familie de ardeleni care mergea spre mare într-o zi toridă de august, mirosind a must precoce. Doar că timpul le furaseră copilul zăpăcit ce asculta Mafia în căşti. Eu îi luasem locul acestui prunc de ardeleni, dar cuminte cu căştile îmi cenzuram urechile. Ascultam Etnologic, în timp ce priveam muntenii mei bătrâni cum se iubeau la fel ca noi, privindu-se. Nu ştiu când am scos din ghiozdanul meu roşu o carte. „Indignare” scria cu litere mari pe faţă şi pe spate. Toţi ochii s-au îndreptat asupra mea. Toate conversaţiile au încetat de parcă toţi aşteptau ca eu să termin mai repede ce am de făcut, ca ei să-şi continuie mai departe „operele”. Unii vorbind neîncetat despre scumpiri, blonda pentru a citi în pace, bătrânii pentru a se ciondăni pe orice petic de spaţiu şi femeia de lângă mine pentru a contempla peisajul. Mie însămi, timpul petrecut, până am pus mâna pe carte mi s-a părut destul de lung. Realizând numărul privirilor îndreptate spre mine, m-am hotărât să mă aşez cât pot de blând pentru a nu le tulbura concentrarea. Cu cartea aşezată liniştit pe picioarele mele, cu ochiii aţintiţi asupra mea, mi-am adus aminte: „Cu el nu citeam. De ce aş face-o acum? O să-mi imaginez că e lângă mine, că ne ţinem de mână şi că-i bârfim pe toţi din compartiment”. Distracţia a început când mi-am închis ochiii rememorând aproape fiecare gest, fiecare şoaptă şi fiecare tremur al meu când făcea ochii mari de uimire. Probabil că am ajuns să râd la fel de copil ca el când cineva m-a lovit pe umăr. M-am trezit fericită, cu zâmbetul pe buze, când aceleaşi priviri mă urmăreau de jos de pe scaune iar numai una ivită de sub o cască bleumarin îmi cere insistent biletul de călătorie. Buimacă execut oridinele. În tot acest timp partenerii mei din compartiment mă urmăresc cu o şi mai mare ură. Din nou le-am întrerupt activităţile. Îi privesc la rândul meu umilă, cerându-le iertare în gând. După ce-mi este verificat biletul, controlorul pleacă, nu însă a urla: „Ce dracu aveţi de ţineţi drăciile alea în urechi, eu nu ştiu. (Ajungând în următorul compartiment) Biletele la control, vă rog!”. Probabil că eram roşie la faţă căci nimeni nu-şi luase ochii de la mine. Mă simţeam ca protagonista unui film de groază. Eu de furie ulterioară mă uitam la fel de insistent la ei, poate poate vor observa că nu-mi e frică. „Şi ce dacă am adormit. Eu visam. Şi ştiţi ce? Visul meu era cel mai frumos vis avut vreodată. Nici unul dintre voi nu va visa vreodată ca mine. Eu am îndrăzinit. Voi ce aţi făcut? Vorbiţi numai de lucruri materiale şi vă prefaceţi că sunteţi fericiţi când noaptea plângeţi mai rău ca un nou-născut. Ce ştiţi voi despre mine? În visul meu eram noi doi, voi fiind nişte subiecte banale de discuţie. Am râs. Pentru prima oară am râs cu el şi am râs de voi, beţivi călători îmbibaţi de supărări. Vouă nu vi-e de ajuns un vis, mie da. Ca şi acum cu privirile astea ale voastre ce aruncă cu noroi în mine. Nu înţelegeţi. Nici nu aveţi cum. Mai beţi o gură de amar poate vă îmbătaţi de amărăciune. Eu în continuare voi zâmbi. Am să pun capul pe umărul lui şi am să-i ascult poveştile ca să uit de voi.” Privirea mea s-a aplecat asupra cărţii ce-mi stătea cuminte în poală. „Indignare” mi-a sunat deodată atît de familiar încât am abandonat căştile şi am început să citesc.


DE CE IUBIM BARBATII?

Îmi pun această întrebare, pentru că ştiu acum de ce iubim femeile. Cel puţin ştiu un scriitor care mi-a răspuns  într-un mod în care personajele cu care am fost până acum, nu au putut să-mi arate. Eu încă rămân uimită de faptul că un bărbat poate considera femeia şi altceva decât un animal domestic. Bărbaţii când se satură de pisică îşi cumpără o căţeluşă. Tocmai de aceea recomand femeilor care nu ştiu că în mintea unui bărbat, femeia este văzută şi altfel decât prin prisma a trei părţi corporale, atât de enunţate încât nu are rost să le mai menţionez şi eu, pot citi cartea în căutarea unui răspuns.

Şi totuşi iubim bărbaţii, pentru că aşa cum ei ne consideră pe noi lucru indispensabil, aşa îi privim şi noi ca pe o sursă, ca pe un dealer. Bărbatul există pentru a ne „face rost de”. Nu e chiar atât de trist precum sună. Exclud încă de la început faptul că nu mă gândesc la bani, deşi expresia e aplicabilă şi în acest caz. Banii sunt de asemenea un motiv de vrajbă  iar eu încerc să aflu aici de ce iubim bărbaţii şi nu de ce îi urăm atât de tare cât să le cheltuim toţi banii. Adevăratele motive pentru care tipii sunt intersanţi sunt altele. Ei sunt de fapt nucleul în jurul căruia gravităm pentru a ne face rost de cele necesare nouă. E o perspectivă egoistă, ştiu asta, dar nu de multe ori mi s-a întâmplat să-mi dau seama că prin tot ceea ce întreprindeam pentru iubitul meu, să fac de fapt pentru mine. Îmi hrăneam personalitatea cu sentimente de tipul bumerang. Chiar dacă sufeream groaznic pentru el, încercând să scot faţa aceea drăgălaşă din cap, cu durerea aia din piept ce pare vie ca o rană, de fapt îmi alimentam propria persoană. Deveneam eu mai vie prin suferinţă, deschizându-mi astfel diverse oportunităţi. Nu vi s-a întâmplat ca de câte ori sunteţi supărate să faceţi o shimbare? Cred că foarte multe femei consideră asta refugiu. Dar e un refugiu constructiv. Acum ai timp să-ţi cumperi o bluză în loc să te gândeşti la el. Şi ţi-o cumperi pentru alţi masculi disperaţi care-ţi vor admira la rândul lor decolteul, pentru că ce ai în cap e prea greu de observat. Aici vreau să povestesc un episod amuzant. Eram în discoteca unde toţi băieţii poartă cămaşă, la o masă cu prietenele mele şi alţi indivizi dubioşi. Unul venit special cu titulatura de peşte scrisă pe faţă mă întreabă la ce facultate sunt, de parcă altă treabă nu avem de vorbit într-o discotecă, decât despre studii. Intru în rol, prefecută că întrebarea nu-mi displace, îi răspund. Reacţia lui a fost uimitoare, venită de la un tip de asemenea cu facultate: „Eu întotdeauna am crezut că facultatea asta e numai despre A, B, C..dacă îi zice Litere” şi începe să râdă ca „intelectualul”.

Dacă nu aţi râs îmi cer scuze că nu am umor, lucrez la partea asta de mult şi încă nu-mi iese cum ar trebui. În ciuda incidentului ăstuia, iubesc bărbaţii pentru altceva. Pentru mine, bărbatul  este un copil acoperit de straturile maturităţii. Indiferent de cât este de inteligent sau prostănac, şmecher sau introvertit, bărbaţii sunt toţi puştii de la colţ care încep să strige: „Tanti ce ţâţe mari ai!”  sau elevii care aleargă prin clasă să te ciupească de fund şi băieţii care încă mai stau să-şi pupe mamele când pleacă din casă.  Alt element fantastic al bărbatului sunt momentele lui de plictiseală. Vă invit să observaţi cu atenţie un băiat plictisit. Se află într-o lume a lui în care chipul îi este relaxat, uşor adormit, cu ochii care privesc în gol, într-o stare de latenţă ce-l schimbă în cel mai frumos om de pe pământ. E adevărat că unii sunt extrem de haioşi când se concentrează, doar că în acel moment bărbatul se află într-o etapă de cunoaştere numai al lui, în care singur îşi pune întrebări. Acel moment e sacru, tocmai de aceea nu trebuie deranjat de privirile indiscrete ale unei femei.

Eu am şi o perspectivă religioasă asupra bărbatului datorată, probabil, familiei care m-a crescut aşa. Nicidecum bărbatul este „pater familias” sau alte astfel de noţiuni pompoase. Sensul religios îi acordă bărbatului un drept divin. El este mult mai aproape de Dumnezeu decât femeia, dovadă că societatea îi acordă privilegii de timpuriu. Pentru mine bărbatul are acel farmec, astăzi o prietenă de a mea îl numeşte stil: modalitatea prin care orice bărbat se individualizează şi devine irezistibil. Până şi tipul din discotecă are acel ceva al lui, pe care poate cineva l-a descoperit. Bărbaţii chiar dacă trăiesc singuri sau cu o femeie au propriul lor mod de a se organiza. Inconştient deprind anumite fixaţii în comportament, pe care oricine le poate identifica într-o perioadă scurtă de timp. Au stilul lor de a dormi singuri sau cu alte persoane. Au modul lor de a-şi împrăştia hainele prin cameră, au stilul lor de a fuma sau a arunca chiştocul. Nefumătoare fiind tot timpul privesc cum fumează persoanele din jurul meu. În cazul iubiţilor sau prietenelor am bafta de a-i contempla de foarte aproape.  Am observat încă ceva ce ţine probabil de personalitatea fiecărei fete. Mie mi-au plăcut până acum în majoritate, tipii indecişi. Am o atractivitate pentru cei al căror echilibru emoţional e puţin distorsionat şi problematic. E parcă o dorinţă a mea de a pătrunde în mintea lor şi de a afla tot ce se ascunde acolo. Dacă aş avea posibilitatea să fac asta cel mai probabil m-aş uita la motivele unor acţiuni de ale lor. Sunt extrem de curioasă ce face un bărbat atât de misterios.

Nu ştiu dacă am dat până la urmă un răspuns la „De ce iubim bărbaţii?”, dar sunt sigură că foarte multe dintre voi aveţi perspective diferite. Vă invit să legaţi şi voi la argumentele de mai sus altele şi mai relevante de atât.


GROZAVESTI

Abia azi mi-am dat seama ce-mi place cu adevărat la căminul ăsta. Azi m-am îndrăgostit. Eu trebuie să iubesc continuu ca să pot scrie, ca să pot zâmbi şi să fac celelalte activităţi cu adevărat neimportante pentru mine. Aşa că mi-am găsit victima. Acum cunosc fiinţa cu care îmi voi stoarce gândurile în timpul cursurilor plictisitoare, în faţa oamenilor care aduc în discuţie subiecte ce nu mă interesează sau orice „trebuie” mai rămâne de îndeplinit. Îmi place în Grozăveşti nu pentru că nu aştept să fac duş sau că e prea cald în cameră. Nu-mi place Grozăveşti nici că e aproape de facultate sau că am nişte câini comunitari simpatici la intrare ce nu m-au lătrat până acum.

Căminul ăsta face parte din grămada de locuri unde am reuşit să-mi descopăr fiinţa chiar mai mult decât fostul cămin, Leu, unde trăiam ca o nebună. Nu mă preocupa atunci îndeajuns de mult persoana mea. Eram mai puţin egoistă cu trupul şi cu nivelul meu intelectual. Nu-mi păsa dacă într-o zi ieşeam cu cel mai libidinos rocker sau pe seară aveam întâlnire cu unul dintre politicienii de succes ai anului 2020. Azi însă îmi pasă mai mult de cei pe care nu-i cunosc, dar care subit îmi trezesc interes. Acum sunt actriţa unui film prost, în care pot îndrăzni orice, finalul va fi la fel de nefericit. Nu sunt totuşi orice fel de actriţă. Sunt o femeie uşoară care zi şi noapte întinsă pe pat, citeşte cărţi filozofice. Sunt îmbrăcată în aceeaşi cămaşă de noapte de la secvenţa trecută în care stăteam dedesubtul unui culturist de rasă neagră. Sunt prostituata în lenjerie albă cu umerii acoperiţi de capotul mereu desfăcut, în aşteptarea unui salvator, unui romantic ce nu-mi cunoaşte trecutul.

Am ajuns astfel şi la partea în care eu mărturiseam că sunt îndrăgostită. Prinţul meu a venit. Nu ştiu cum îl cheamă. Ştiu doar că are nişte ochi albaştrii ieşiţi din comun şi că împarte fluturaşi prin cămin, aproape în fiecare joi. Are 1, 75, slab, ras în cap, urechi ascuţite ca de spân, buze mici, ochi ca de safir şi voce înceată. El este singurul care mă salvează în fiecare săptămână din cotidianul burlesc şi mă invită în club Maxx. Azi am ştiut că vine din nou. L-am aşteptat pe pat. Când a bătut la uşă, i-am răspuns: „Da”. Aş fi preferat să-i spun: „Ştiam că ai să vii”. A deschis larg uşa, ştiind că mă ascund în patul din stânga. Eu am păstrat tăcerea doar pentru a savura cât mai mult momentul scurt al întâlnirii noastre. Într-un sfârşit m-am ridicat să-i aud discursul. De data asta nu l-am auzit, ci l-am privit. Îi urmăream buzele cum se mişcă şi limba care împleticea cuvinte. Întrega lui mimică sugera cum îşi doreşte să termine mai repede ce are de spus ca eu să iau fluturaşul. Dar eu ezit. Vreau să prelungesc momentul despărţirii. Îl rog să-mi dea detalii despre ce oferte are clubul, cu gândul că poate mă invită el însuşi. Mă şi văd îmbrăcată cu alte haine, cocoţată la una dintre mesele pe care scrie: REZERVAT VIP. Împopoţonată cu stropi de fixativ, încercând să-mi ţin picioarele cât mai aproape pentru a nu-mi dezvălui lenjeria aleasă doar pentru iubitul meu. Privind discret la cele care invidoase mă înjură în gând iar eu bucurându-mă că am evadat din camera cu mucegai. Mă trezesc însă că îi iau fiţuica din mâna pe care încerc să o ating. Şi durerea apare când singur închide uşa la loc. În picioare, dreaptă mă uit la uşa de pal şi îi miros urma lăsată de parfum. E vis în capul şi nu înţeleg de ce.

Fiecare loc naşte o dramă iar povestea mea nefericită se încheie cu absenţa zilei de joi din calendar. Nu ar fi joi fără cavalerul meu cu fluturaşi. Iubitul pentru care aş încălţa perechea de cizme cu toc şi pentru care mi-aş lăsa părul să crească îndeajuns de lung să-mi acopere sânii iviţi din decolteu. Şi când mă gândesc că ar putea să-mi placă orice student tipic de prin căminul Grozăveşti. Ca de exemplu băiatul din camera de vizavi, studentul la Litere cu voce de diplomat ce vorbeşte mereu la telefon. Vorbeste atât de mult încât colegul lui îşi poate face laba liniştit. Apoi ar mai fi informaticienii de la 3. Ăia pe care îi vezi mereu stând pe caloriferul de la capătul scărilor plănuind cum să mai creeze ei o nouă reţea din nu ştiu câte date. Să nu-l uit pe şeful de cămin, cel cu multe camere, cu care mi-aş putea-o pune şi deveni apoi şefă de cămin.

De ce trebuia să-mi placă mie de băiatul în geacă bleumarin şi pantaloni în care se pierde fundul lui scorţos şi să nu mă gândesc la un voleibalist cu sudori pe piept? „Ciudate femeile astea” ar spune unii. Aici includ un „trebuie” şi spun că bieţii au la rândul lor gusturi hibride. Ce să aleagă între: o fată grăsuţă cu ochi frumoşi, o blondă, o brunetă, o vopsită de la rădăcini sau una cu rădăcinile culoare naturală, dar cu vârfurile albastre,mov, arigintii sau roşii? Greu de ales, nu-i aşa băieţi? Ca să conchid, nu discut gusturile altora atâta timp cât eu mi-am găsit băiatul. Poate joia viitoare mă va lăsa să-i fac o poză. Am un loc de cinste pe care vreau să i-l acord şi o pasiune prosteasă de a păstra întipărite pe perete, figurile unor oameni pe care nu o să-i mai văd vreodată.


HOWL

„În 1955, un poet nepublicat, de 29 de ani şi-a prezentat viziunea asupra lumii, într-un poem în patru părţi. L-a numit: HOWL. Numele lui era Allen Ginsberg”.

Văzusem trailerul acestui film înainte să urmăresc înregistrarea emisiunii Garantat 100%, unde Cătălin Ştefănescu îl avea ca invitat pe M. Cărtărescu. Culmea e că în acea perioadă, cei de la Garantat 100% derulau o campanie, la care participa, bineînţeles, invitatul din platou. S-a întâmplat ca M. Cărtărescu să dăruiască unui tip din public, o carte. Aceasta era „Howl” de Allen Ginsberg. Recunosc că nu ştiam cine e acest poet, înainte să văd filmul.

Despre film. Mi-a fost cam greu să-i acord credit antagonistului din Spiderman, dar am zis că măcar pentru poveste, trebuie să văd Howl. Cine a fost Allen Ginsberg? Eu nu am dreptul să scriu despre cel care avea să schimbe percepţia americanilor despre literatură. Tocmai de aceea mă voi baza doar pe acţiunea filmului. Despre ce este vorba? Un poet homosexual, dar un homosexual îndrăgostit, a cărui editor a fost dat în judecată pentru că a publicat „Howl”. Ce m-a interesat cel mai mult la film: părţile în care Allen Ginsberg era intervievat şi răspundea aproape ca un monolog la cea ce pentru el a constituit sursă de inspiraţie.

Totul a pornit cu descoperirea că este homosexual. Allen Ginsberg nu ar fi scris poezie, dacă nu iubea. Încercând să-şi imite tatăl, la rândul său poet, Ginsberg se străduia să-şi impresioneze iubiţii prin versuri cu rime perfecte ce sunau fad. Când a început să scrie Howl, a realizat că poezia nu e doar rimă, că poezia e un testimonial. Nu-ţi dai seama că o operă are valoare decât atunci când ea este recitită în timp. Când acele cuvinte au un sens pentru cineva din viitor. Doar acela poate descifra limbajul unui poet.Prin fragmentele din „Howl”, citate în film, am înţeles cam ce consideră un homosexual a fi dragostea. Oare homosexualii iubesc la fel ca heterosexualii? Mă întrebam nu de puţine ori. Culmea e că Ginsberg se îndrăgostea de bărbaţi heterosexuali, după care suferea enorm. Cred că homosexualii sunt aceaia care IUBESC. Tocmai pentru că lumea încearcă să le stopeze fericirea şi pentru că sunt unii dintre cei mai sinceri oameni ai societăţii noastre. Ginsberg de fapt ne învaţă să nu mai fim ipocriţi. Ne arată că dacă heterosexualii fac sex pe capota maşinii, în centrul oraşului sau ascunşi într-un ghetou infect, ei nu sunt condamnaţi pentru asta. În schimb, homosexualii o fac feriţi de lume, dar ei sunt cei damnabili, ei sunt proscrişii. O altă caracteristică a lor ar fi că nu se tem a le afişa chiar şi unor bărbaţi hetero, ceea ce simt. Totul se reduce la a fi sincer şi a te accepta aşa cum eşti, indiferent de ce spun ceilalţi. În cazul heterosexualilor întodeauna va exista acel sărut de sticlă. Ştim că suntem diferiţi ca gen şi că dincolo de o partidă de sex, vom fi doi străini. Ginsberg din film spune la un moment dat că iubirea chiar şi cea homo, nu este un handicap ci un dar. Trăind şi iubind în acelaşi timp capeţi un dar. În cazul lui a fost poezia. Cum şi-a dat seama că poate să scrie? Exersând zilnic, timp de opt, nouă ore. E ca şi cum te-ai plimba toată ziua pe aceeaşi stradă şi ai realiza că ţie lucrul ăsta chiar îţi face plăcere, explica el.

Aş vrea să închiei cu un citat care pe mine mă face să-l invidiez pe Ginsberg pentru darul de a fi înţeles şi de a fi iubit fără margini de fiecare dată: „Poezia este o articulaţie ritmică a sentimentelor. Sentimentul este un impuls din interior. Ca unul sexual. Aproape la fel de definit. Un sentiment ce-l simţi în stomac. Urcă prin piept şi iese pe gură şi urechi. Iese ca un sunet lăuntric, un oftat”.

Howl e despre cei care arată cu degetul. Howl e despre homosexualitatea din noi.

Mai multe informatii aici.