Cum să nu fii rapper

Oficial UZR are cinci ani iar eu am legitimaţia mea şi mă mândresc cu ea. Aseară toată echipa s-a strâns în Elephant Pub, unde s-a întâmplat un frumos eveniment: Ultimatum pentru Artă, pentru cunoscători UPA. Şi în cea de-a noua ediţie am demonstrat că UPA e cel mai tare concurs din hip hop-ul românesc, dovadă aglomeraţia de aseară şi competiţia-deliciu pentru adepţii genului. Eu m-am distrat mai mult decât la un concert, pentru că am avut de toate. Şi MCi buni şi MCi mai puţin buni şi Haarp Cord şi multe „vedete” hip hop care s-au peregrinat prin mocirla de pe Gabroveni. Introducerea de azi e de fapt un pretext pentru cei care pe viitor au de gând să stea tot acasă şi să asculte rap în căşti.  Scopul meu e de a-i anunţa că au loc nişte evenimente destul de interesante unde îi pot şi vedea pe băieţii răi care dau cu flow.

Dat fiind că m-a apostrofat lumea că fac promovări nasoale, ceea ce e bine, că aşa mai capăt şi eu audienţă, zic să povestim puţin despre cum ar trebui să nu fii rapper. De ce cum nu ar trebui, pentru că reţeta succesului, vă spun eu, nu o ştie nimeni. Cheia e: bun sau lasă-te!

1. Îmbrăcămintea. Toată lumea e tripată pe haine în hip hop. Nu vreau acum să dau sfaturi de modă căci nu-mi permit. Dar văd că oamenii din mica lume rap nu înţeleg că nu trebuie să te îmbraci larg ca să fii rapper. Ok, dacă vrei să te recunoască lumea ca atare pe stradă, atunci ia-ţi nişte blugi care eventual nu cad de pe tine. Apoi şi mie îmi plac şăpcile, dar nu tuturor le stă bine cu şapcă, cu bandană sau mai ştiu e ce se pune pe cap. Gluga ce vine cu hanoracu’ nu e şapcă. Adică eu îmi pun gluga decât să mă adăpostesc oarecum de ploaie, nu să stau cu ea la concert pe cap, mai ales la un concurs unde scopul e ca lumea să mă ţină minte. Dacă nu-ţi place faţa ta, atunci e nasol. Fă câteva exerciţii de narcisisim şi ai să vezi că reuşeşti.

2. Cercel şi alte bling-blinguri=kitsch. Eu când văd un băiat cu cercel în ureche, cred unu: că e gay sau are orientări dubioase(ceea ce până nu demult credeau si rapperii), doi: e manelist. De asemenea nu înţeleg nevoia băieţilor de a avea inel pe mână, probabil că şi ăsta e vreun curent de care eu nu am aflat. Cică rapperii ar fi artişti, poi ce artistul are cercel în buric?

3. Videoclipurile. Nu orice clip filmat la tine în studio cu celălalt rapperaş de mânuţă, uitându-vă unul la altul ca maimuţele=videoclip. Pe ăla pot să-l fac şi eu la mine acasă ascultând „Andree” şi cântând la sticla de spray. Făceam de asta când mă chinuia şi pe mine talentul. Acum tind să cred că s-au inventat nişte oameni cu imaginaţie care fac asta în locul meu. Aşadar cereţi măcar sfatul unuia care şi-a frecat coatele pe la UNATC sau mai ştiu de pe la ce alte facultăţi de cinematografie cunoaşteţi.  De asemenea dacă aţi optat să faceţi clip care vrea să sugereze ceva, aveţi grijă să nu sugereze cam mult. Adică nu trebuie să vă îmbrăcaţi în cerşetor şi să şi spuneţi în versuri că cerşiţi. E, cum se spune în engleză, destul de „lame”. Dacă trebuie neapărat cu calea ferată, aţi văzut voi un film cu Cristi Puiu şi vreţi şi voi, aveţi grijă cât de mult folosiţi calea ferată că e posibil să plictisiţi lumea cu atâtea şine. Un exemplu aici.

4. Numele. Oricine ai fi, oricât de izolat ai trăi, trebuie să ştii că, în general, lumea foloseşte mintea şi pentru altceva în afară de a-ţi reţine numele. Atunci când îţi alegi un nume de scenă, ai grijă să nu fie neapărat porecla pe care ţi-au dat-o copiii de prin clasa a 5-a, că nu e tocmai ok. Dacă eşti mai anglofil trebuie să ştii că cei care vor scrie despre tine, vor spune că faci parte din hip hop-ul românesc iar Johnny=Johnny Bravo pentru noi. Dacă ajungi cunoscut, crede-mă că nu ai vrea să semnezi pe autograf: „Căpuşă cu drag pentru…”.

5. Dacă vrei să fii actor şi rapper ai grijă că alergi după doi iepuri şi nu ai să prinzi niciunul. E normal să te pricepi la „design”, să te pricepi la informatică şi noapte să fii cântăreţ, mai ales dacă ai ajuns să susţii concerte. Dar de aici până la a performa şi apoi să te duci să iei interviuri oamenilor prezenţi la concert sau să faci pe fotografu’, zic eu că nu e prea etic din punct de vedere profesional. Nu uita că tu trebuie să fii rapper şi atât, nu-ţi atribui de unul singur o mie de calităţi că nu ai să fii mai apreciat, ba dimpotrivă. Dacă îţi place să faci poze, atunci fă-o fără să ştie şi publicul.

6. Artă. Cuvântul ăsta înseamnă mult în ultima perioadă, dar ai grijă că tu nu prea ştii exact ce faci. Nu te numi artist, mai ales în versuri! Lasă-i pe alţii să o facă pentru tine. Dacă iei o spun atunci lasă-i tot pe ei să o zică. Puţină modestie nu strică niciodată. Modele în rap sunt destule. Gândeşte-te pe cine respecţi şi atunci fă o comparaţie cu personalitatea ta, apoi vorbim şi de succes. Las-o mai moale cu „rapul e poezie”, că expresia asta e fumată! Chiar dacă, poate, o parte din piese sunt adevărate opere de artă, mai ai mult, tu ca debutant, să implici vreun act artistic în performarea ta.

7. Atenţie cu cine colaborezi că s-ar putea să te împiedici! Dacă ai pornit la drum pe cont propriu şi vezi că nu-ţi merge treabă, colaborează, dar ai grijă cu cine te înfrăţeşti că s-ar putea să te înfulece şi să nu mai scapi de el. Citeşte Harap-Alb şi scrie pe foaie câteva nume. Apoi vezi cum se desfăşoară la concerte. Trebuie să vă asemănaţi la caracter, pentru că nu ai vrea ca el să sară pe scenă sau să se dezbrace, în timp ce tu cânţi despre cum te-a părăsit iubita.

NB! Aceste observaţii sunt rezultatul concertelor la care am mers până acum. Nu ştiu de ce dar am nevoie de o pauză pentru că am impresia că am văzut deja prea multe. Oricum ar mai fi multe de spus, dar cred că pentru nişte debutanţi, ce am scris eu mai sus s-ar putea considera a fi nişte sfaturi. Din punct de vedere educativ, vă invit să vizionaţi clipul lui raku, cel care dă şi titlul acestui post. Nu uita că dacă lumea îţi spune că nu eşti făcut pentru a fi rapper: lasă-neeee, lasă-neeeee!

PONTul RAP: un frumos articol pe uzr scris de Felix, il puteţi citi aici.

Nu uitaţi că un share e un fel de open minded dacă-l recomanzi cu plăcere. Nu fii egoist, spune-le şi altora!

Anunțuri

UZR Virus

Azi m-am gândit să fac un post de sărbătoare. A cui? Poi nu aţi auzit? A UZR-ului! Are 5 ani şi de când s-a născut l-am dat la un sport extrem numit: Promovări. Nu ştiu cum se face că după aceşti frumoşi ani în care a mai căzut serverul, s-au împiedicat redactorii, şefii au mai urlat de l-au făcut să plângă, el a crescut şi are multe vise acolo în calendar.
Poate nu mulţi dintre voi ştiţi, tocmai de aceea am să vă reamintesc că UZR-ul este un portal de hip hop. Eu mă ocup de categoria: rap românesc, adică mai observ ceva evenimente, nişte artişti, fac interviuri şi ca DOC „mă mai joc un pic”. Continuând cu despre mine…am intrat în echipă anul trecut prin septembrie. Prima cu care am vorbit a fost Andreea. A doua şi prima-prietenă, Clahoodia, urmată de Devi. Primul şef-Florin şi primii colegi-băieţi: Felix, Vlad, Andrei şi Marius. A fost primul eveniment cu Clahoodia: „Battle of the Dome„, apoi prima poză cu noi trei: eu, Devi şi Clahoodia, în Silver Church, concert El Nino. UPA 8 ne-a adunat împreună în afara şedinţelor de redacţie căutând „locul potrivit”: Elephant Pub şi de aici seriile de evenimente au continuat pe stil manelist „fără număr”. Aş dori să urez echipei cu care am crescut la rândul meu: La mulţi ani! Şi chiar dacă e posibil să nu fiu prezentă la petrecere aş vrea să le spun că eu îi susţin de aici din online, exact acolo unde ne întâlnim cel mai des.
Nu pot să nu reamintesc faptul că datorită UZR-ului am dat mâna cu rapperii şi cu artişti ale căror albume le ascultam neîncetat prin liceu, că aici am învăţat ce e competiţia şi mai ales mi-am făcut prieteni cu care am petrecut de la seri de concerte la noaptea dintre ani.
Dar ca orice experienţă trebuie să mergem mai departe. Un prim pas ar fi să-i facem şi pe alţii să creadă că UZR-ul este o echipă şi că din echipa noastră poate face parte oricine care susţine cu adevărat hip hop-ul; că e românesc, moldovenesc sau de altă etnie. Am încheiat parteneriate cu debutanţii în care credem şi le mulţumim că azi fac parte din echipa UZR. De asemenea toată stima pentru cei care pun sigla UZR pe afiş. Noi am vrea să le spunem că la UZR veştile bune ajung cele dintâi iar la concerte venim ultimii ca să mai facem un rând.
De asemenea că avertizez că se anunţă UZR Virus! Vom fi peste tot! Lansăm moda tricourilor UZR aşa că fiţi cu ochii pe noi!

Let’s go virus UZR!


Rapper cer promovare

Îmi doream de mult să scriu postul ăsta. Ştiu că e duminică azi şi propabil cei mai mulţi dintre voi vă relaxaţi prin parc, dar de aici din online eu strig că nu mai pot! Cum probabil ştiu unii dintre voi, printre preocupările mele de timp liber studenţesc, mă mai ocup şi cu redactarea unor articolaşe pe UZR. Dintre toate aceste articolaşe favoritele mele sunt cele despre mai-nou-veniţii în rap, rap românesc, desigur. Nu spun, e destul de plăcut să asculţi piese noi, să cunoşti oameni noi, dar totul până la limită. Când te confrunţi cu o inflaţie de mailuri despre promovări, atunci clar nu mai e plăcut şi începi să iei măsuri. Una dintre ele ar fi acest post, ca reminder pentru rapperii dornici să se afirme. Am să relatez în rândurile ce urmează despre conţinutul un mail de promovare. Ştiu că foarte mulţi nu vor citi ce am să behăiesc eu pe aici, dar dacă „vi se întâmplă” să daţi buzna peste acest post, share-uiţi cu mare drag şi către prieteni de-ai voştri din breaslă.

Ai o piesă. Minunat! Te gândeşti că e foarte tare şi vrei să o asculte cam 2000 de vizitatori pe un site de nişă. Perfect! Deschizi căsuţa poştală şi….STOP! Aici te opreşti şi citeşti următoarele:

1. Mă întorc pe pagina site-ului să mă uit dacă au o rubrică specială cu ceea ce ar trebui să conţină mailul meu. ATENŢIE! UZR chiar are, aici.

2. Mă uit pe la mine prin foldere. Caut o poză marfă cu mine sau dacă nu am, deschid photoshopul şi „designez”. Dacă nu-mi prea place faţa mea, zic să apară măcar un artwork al labelului de care aparţin. După ce am făcut un pic de magie, ataşez poza.

3. Tot pe site-ul respectiv, mă uit dacă nu cumva tipii ăia au mai scris despre mine. E posibil ca ei să mă fii remarcat deja iar eu să nu ştiu. Dacă nu mă găsesc, atunci ar fi bine să le scriu pe stilul mirc, cine sunt, de unde vin, cum mă cheamă şi mai ales ce fac eu în rap: producţie, lyrics, vocalize, beaturi cu vocea, mă joc pe calculator şi arăt şi altora cum se face, mă pricep la freestyle, uite ce gen am inventat eu, etc.

4. După ce am completat informaţiile legate de istoricul meu, mă axez pe ce anume am scos. În cazul unei piese, dacă e doar a mea, spun ce cred eu că reprezintă piesa pentru mine şi când am făcut-o, cu ce scop: anunţă un album(aici spuneţi şi numele, dacă îl aveţi), va fi inclus pe o compilaţie, etc. Dacă piesa=colaborare, atunci mă interesează şi partenerul tău. Ce crezi tu că ar trebui să ştie lumea despre el, asta în cazul în care nu e unul cunoscut.

5. Separat de mesaj, dau copy-paste către linkurile de: youtube, facebook sau twitter. Linkul către download gratuit, dacă aşa ceva există sau blog, myspace sau ce mai ai. Nu uita că toate aceste conturi sunt şi ele modalităţi de promovare. Eu dacă sunt fată deşteaptă evident că ori le pun pe site să ştie toată lumea ori sunt egoistă şi te urmăresc în continuare doar eu. Oricum am ar fi tu ieşi în câştig. Au probat şi alţii: niciodată nu ştii de unde vine norocul.

6. Orice mesaj care te priveşte e bine venit. Poţi să-mi scrii poveşti de când erai mic, pe mine nu mă deranjează. Cu cât te cunosc mai bine cu atât ştiu cum să vorbesc despre tine. Eu fac parte din categoria redactorilor care nu sunt redactori pe bune, deci poţi să-mi scrii orice, nu te judec!

7. Legat de formulele de adresare. Niciodată, dar niciodată în viaţa voastră, nu începeţi un mail cu: Am şi eu o piesă, dacă vă place să o postaţi şi dumneavoastră pe site. Iar la sfârşit, atenţie nu se scrie: Mulumesc, ci Mulţumesc!, nu-mi transmiteţi: Big Up! că nu dau link către youtube să vă ascult piesa. Ia asta cu dumneavoatră, nu uitaţi că eu încă sunt tânără şi dacă faceţi un exerciţiu de imaginaţie cam toţi „redactoraşii” din online vă veţi da seama că sunt la fel.

Poate părea complicat sau că Elena Pelmuş are figuri, dar credeţi-mă e interesul atât al meu, dar mai ales al vostru să concepeţi un mail coerent şi voi să vă promovaţi în cel mai simplu mod posibil. Ca să vă vând un pont, mie îmi plac şi ascult foarte mult rapperii noi. Dar atenţie! Nu toţi cei pe care-i ascult merită şi postaţi pentru ca astfel să se răspândească virusul. Tot ce e scris de mine, mai mult de două posturi e bun, pentru că îmi place mie. Nu sunt redactor pe bune nici nu am o ureche muzicală superbă, deci pot greşi când judec o piesă. Sunt, dar o bună ascultătoare şi cum părerea ascultătorilor e cea care contează în final, e dreptul meu să-mi dau cu părerea. Deci, ferice de cei pe care-i plac şi le urez baftă tuturor în continuare.

Un ultim link e către postul lui Pyuric pe care-l găsiţi aici. „Scurt ghid de comunicare pentru artistii aflati la inceput.


Comunicarea de Gherilă

Sunt de ceva timp comunicatorul Asociaţiei „Bucureştiul meu drag” şi mă tot gândesc cum să promovez activităţile noastre într-un fel cu totul aparte. De curând, pe la urechile mele a ajuns conceptul de comunicare de gherilă. Nu mai ştiu în ce context l-am descoperit, însă aş încerca să-l definesc puţin iar voi să-mi spuneţi dacă este adevărat. Consider comunicarea de gherilă un soi de plan strategic neconvenţional, un „ceva” scăpat de sub tipare. Cum ar fi să împărţim fotografii ale membrilor Asociaţiei, oamenilor care merg cu metroul? Toată acţiunea asta să înceapă prin reprezentanţii noştri ca apoi fotografiile să ajungă în mâinile unor trecători necunoscuţi. Un fel de împărţire de flyere, dar pe fast forward. O altă idee ar fi să lipim în pasajul de la Unirii multe stickere în formă de săgeată pe care să scrie: „Vezi poza” iar la urcarea pe scările rulante să apară o fotografie înrămată şi pusă pe stâlp. Exemple ar fi multiple consider însă că un factor decizional, dacă accepţi să adopţi pentru o comunicare de gherilă, se referă la tipul de organizaţie pe care-l conduci. În funcţie de profilul acesteia, comunicare de gherilă trebuie să se potrivească perfect scopului tău. Nu contează doar acţiunea cât rezultatul care să fie compatibil cu misiunea.
Promit că după răspunsurile voastre am să mă documentez si eu suficient. Am aflat însă unde am să mă duc în perioada 5-7 mai ca să mă îndeletnicesc cu suficiente exemple din breaslă. La Palatul Parlamentului are loc CNSC şi din câte am înţeles comunicarea de gherilă se află printre subiectele de dezbătut anul acesta, împreună cu teme ce includ PR-ul, advertisingul şi marketingul. Congresul Naţional Al Studenţilor la Comunicare este organizat de Prime România. Dacă vă interesează şi pe voi temele sau aveţi probleme de definire conceptuală precum am eu, vizitaţi site-ul Congresului, http://www.cnscpeweb.ro/, şi astfel aflaţi mai multe informaţii despre eveniment.
În continuare  aştept comentariile voastre, să lămurim măcar o parte din problematica mea.


Geometria Literei

Am periat puţin blogul, pentru că era timpul să fac ordine şi să mă decid odată despre ce e pagina asta web. Cele mai multe dintre posturile mele se afla in categoria „Gânduri despre„, adică mai pe româneşte, categoria despre nimic. Azi e schimbarea la faţă pentru blogul meu. Am să revin cu articole în care îmi dau cu părerea despre nişte băieţi/fete din rapul românesc, vă prezint evenimentele la care mă duc, dacă nu de hip hop, atunci de fotografie si printre altele comentăm filmul nostru românesc. În altă oridine de idei, azi am terminat cursul de RP Politice. Ţin să-i mulţumesc doamnei profesoare, căci datorită dumneaei, am înţeles în ce ţară trăiesc şi că o primă problemă funcţională porneşte chiar din capul nostru.

De cu seară până dimineaţă ascult rap moldovenesc. O parte dintre voi, s-ar întreba, poate, ce e aia? Ei bine cei care nu l-au cunoscut pe Swoad anul trecut la UPA(Ultimatum pentru Arta) nu au cum să ştie că şi moldovenii sunt destui de buni în ale rapului şi că flow-ul lor în care ai impresia că auzi doar „i” sau „ie”, contribuie la conceperea unor producţii de „Jos pălăria”. Nu am ascultat până acum rap moldovenesc cum nu ascultam rap nemţesc sau în orice altă limbă, afară de engleză şi bineînţeles română. Cine m-a determinat să mă răzgândesc? Un prim merit îl are Versoo care a scos acest mixtape, „Geometria Literei„, în 2010. Numele lui e asociat cu ApocalipsA alături de care si concertează. Pentru a vă convinge, cum spun şi în articolele mele de pe UZR, muzica instigă sau nu, eu pot doar să fac anumite recomandări. Aşa că albumul lui Versoo îl puteţi descărca de pe un portal de hip hop moldovenesc şi anume de pe http://hiphop.md (linkul va directionează către pagina cu download). Eu am să postez una dintre piesele favorite de pe material, ceea ce mă bucură e că în mod miraculos, am putut să dau de ea pe youtube (deci acultaţi piesa măcar pentru efort :))).
În continuare aş mai avea de povestit despre Clan’destin, o trupă rap, tot din Chişinău, Republica Moldova. Despre ei(toţi trei), însă veţi citi mai multe pe UZR, unde, în scurt timp va apărea un nou interviu de al meu. De data asta am hotărât să-i cunoaştem şi pe rapperii din Moldova.
Rămâneţi pe net să chatuim dacă pe viitor un interviu cu Versoo ar fi binevenit. Citește în continuare


E pericoloso sporgersi

Eu când n-am ce face mă joc CSMC

Suntem în România 2011. Nu mă îndrăgostesc deci de un băiat cu mustaţă, îmbrăcat în uniformă. Privesc astfel de exemplare în fotogafiilor celor care au mai prins armata. Desktopul meu în schimb, adăposteşte huligani fără păr pe cap. De pe birou mă priveşte tata la 20 de ani. Mândru, cu un păr bogat, figură sumbră, îmbrăcat exemplar. Mă uit în ochii lui de atunci şi văd un exemplu bun al comunismului care a impus disciplina ca motto în viaţă. Mă uit la tipul din faţa mea, uimită cât poate fi de slab, poartă barbă alandala, pălărie trendy pe cap şi cercel în…ureche. Jacheta de blugi, albastră care acoperea gâtul bărbaţilor întorşi din aramată e înlocuită cu un hanorac plin cu Achmed the Dead Terrorist. Atât eu cât şi tipul din faţa mea am devenit produse de pe rafturile supermacheturilor iar fetiţele se joacă cu Hannah Montana. De ce aş mai îmbrăca-o pe Hannah Montana când are atâţia bani? S-o facă singură!
„Hai să emigrăm în America” cântau elevii prin anii ’80. Azi ne punem coatele pe maşinile maneliştilor şi facem ca Snoop Dogg. Tot azi căutăm negrii cu care să ne-o tragem prin cluburi şi eu visez la nenea în uniformă. „Lacha te mi cantare” repetau soldaţii în marş. Dar acum lăsaţi-mă să beau, să fiu şi eu fericită! Ha ha ha, am venit eu să strig paleta de culori din coşul cu hârtie igienică. Numai roz, galben, verde şi alb, adică nimic! Nu doar nimic, pe hol e afişul care mă îndeamnă la protest. Poi ce, a venit ’89? Da’ ce e aia revoluţie? Un căţeluş care sforăie pe scaunul din tren şi noi toţi din picioare ne uităm la el. Acum în loc de „E pericoloso sporgersi” scrie simplu CFR, dar aceleaşi perdele şi acelaşi tren. „Vrei să vii la mine să-mi vezi colecţia de discuri?”, dar „ce sunt eu secret militar să umblu din gură-n gură?”. Azi am înlocuit toate astea cu unele mai naşpa, dar vorbim de frumos în cuvinte stupide.
Gata! Am zis că sunt un produs, dar băi, mă vând cum vreau eu!

P.S. Joi vedem film românesc, „Periferic„. Adepţii să caute aici pentru mai multe detalii.


Specific românesc

Astăzi vreau să mă confesez şi să sfidez scepticii din ţara asta. Am ajuns la concluzia că mie îmi place în România. Ştiu, bizar, dar e ţara mea şi în definitiv dacă tot nu am ales unde să mă nasc, zic să mă conformez cu ce am. Nu pot să spun că până la schimbarea mea bruscă de atitudine, nu am fost patriotă, doar că nu mă înduioşa mai nimic din ce era legat de ţara asta, cu excepţia, bineînţeles, a emoţiei la auzul imnului de la olimpiadă.
Acum însă am ajuns mai departe de atât. Într-o perioadă în care toată lumea ar fugi din ţară, eu prefer să rămân aici, pe plaiurile româneşti şi să ascult mioarele care conduc această naţiune. Nu ştiu de ce, dar eu mă mai uitam la meciul cu Bosnia, chiar dacă ăştia din urmă ne conduceau cu 2-1, când mai erau doar 4 minute până la terminarea partidei iar tata îmi striga disperat să schimb canalul.
Revenind la cei care ne conduc, eu când am terminat liceul, adicătelea prin 2008, a trebuit să facem la sfârşit de an un fel de punere în scenă legată de clasa noastră. Trebuia să fie un moment creativ pe care să-l expunem în faţa altor clase, la rândul lor extrem de inventive. Pe atunci, cred că tot Traian Băsescu era preşedinte. Fără nicio legătură cu politica, de curând am realizat ca noi navigam pe nava I iar diriga noastră era căpitan de vas şi de aici maimuţăreala ingenuă care a avut loc. Deci, ne este în sânge să fim cumva sau mai bine zis să fim conform modelului şi noi să nu ne dăm seama.
Apoi ar mai fi oamenii din jurul meu. Nu pot să nu recunosc în părinţii mei mentalitatea comunistă şi să nu mă zbat cu un regim chiar şi atunci când el cică nu mai există. Şi asta e minunat. Mi se pare genial că noi românii ne punem beţe în roate, fără să avem vreun motiv concret. Ar urma limba pe care o vorbesc şi cât de minunat de greu e să spui „Te iubesc” în română.
Antropologii sau cercetătorii, ce-or fi ei, spun că din mâncărurile existente pe planetă nu ştiu dacă putem extrage ceva ca fiind specific românesc. Dar eu tind să-i contrazic. Când eşti student şi mănânci aproape zilnic numai piure şi pilaf, noţiuni pe care tinzi să le confunzi la un moment dat, atunci îţi dai seama că starea ta e conformă cu mâncarea: românească.
Diaspora, nu doar că acest cuvânt şi-a modificat sensul iniţial, dar eu cred că o să devină un mit, adică o realitate, care perpetuată în timp, o să devină o legendă. Diaspora română o să fie mit, atunci când noi o să trăim izolaţi de lume iar conaţionalii noştri o să producă „miei” româneşti în afară, cu nume de Roberto, Fabrizio sau alţi Jose Armando.
Rămân totuşi specific româneşti şi motivul acestui post: filmele româneşti. Poate o industrie „uşoară” dar care câştigă premii interesante de la un timp. Eu mă uitam la filmele româneşti cum se citeau romanele prin comunism. Când am dat de calculator, mă holbam la producţiile româneşti de parcă ar fi fost filme porno. Treptat, lucrurile au evoluat şi astăzi mă uit la filme româneşti cu o sală întreagă. Ţin minte că printre primele  la care m-am uitat, exceptând cele vechi de tipul Moromeţii, Ion sau alte ecranizări, au fost: „Marinela de la p7” şi „Visul lui Liviu„. De atunci adaug o listă lungă de filme, recentele fiind: „Bună! Ce faci?„, „Aurora„, „Colivia„(scurtmetraj). Orice scenă pe care o văd, am impresia că o trăiesc în fiecare zi iar seara, când mă uit la un film românesc parcă îmi recapitulez scene din viaţa mea. Şi nu sunt doar situaţiile cât vorbele. Comicul românesc e fantastic. Am râs la filmul lui Cristi Puiu, „Aurora„, cât am râs în toate filmele cu Adam Sandler. Unele dintre acele momente depline în care mă simt mândră că sunt româncă sunt în faţa acestor actori care fac ceva ce părea mort în România: film. De curând au fost Premiile Gopo 2011 şi printre câştigători se numără şi un film pe care îl propun spre vizionare. El se cheamă „Caravana Cinematografică” sau cum reuşeau ruşii prin anii ’60 să prostească poporul român. Recunosc că nici eu nu l-am văzut, tocmai de aceea, dacă deja ştiţi despre ce e vorba sau l-aţi văzut şi nu aveţi cui să împărtăşiţi impresiile, cunoaşteţi de acum omul vostru. Eu abia aştept!
Vă las să vă uitaţi la trailer şi poate o să vă placă 😉

Ţineţi aproape oamenii d’alături!