Tag Archives: Buna!Ce faci?

Specific românesc

Astăzi vreau să mă confesez şi să sfidez scepticii din ţara asta. Am ajuns la concluzia că mie îmi place în România. Ştiu, bizar, dar e ţara mea şi în definitiv dacă tot nu am ales unde să mă nasc, zic să mă conformez cu ce am. Nu pot să spun că până la schimbarea mea bruscă de atitudine, nu am fost patriotă, doar că nu mă înduioşa mai nimic din ce era legat de ţara asta, cu excepţia, bineînţeles, a emoţiei la auzul imnului de la olimpiadă.
Acum însă am ajuns mai departe de atât. Într-o perioadă în care toată lumea ar fugi din ţară, eu prefer să rămân aici, pe plaiurile româneşti şi să ascult mioarele care conduc această naţiune. Nu ştiu de ce, dar eu mă mai uitam la meciul cu Bosnia, chiar dacă ăştia din urmă ne conduceau cu 2-1, când mai erau doar 4 minute până la terminarea partidei iar tata îmi striga disperat să schimb canalul.
Revenind la cei care ne conduc, eu când am terminat liceul, adicătelea prin 2008, a trebuit să facem la sfârşit de an un fel de punere în scenă legată de clasa noastră. Trebuia să fie un moment creativ pe care să-l expunem în faţa altor clase, la rândul lor extrem de inventive. Pe atunci, cred că tot Traian Băsescu era preşedinte. Fără nicio legătură cu politica, de curând am realizat ca noi navigam pe nava I iar diriga noastră era căpitan de vas şi de aici maimuţăreala ingenuă care a avut loc. Deci, ne este în sânge să fim cumva sau mai bine zis să fim conform modelului şi noi să nu ne dăm seama.
Apoi ar mai fi oamenii din jurul meu. Nu pot să nu recunosc în părinţii mei mentalitatea comunistă şi să nu mă zbat cu un regim chiar şi atunci când el cică nu mai există. Şi asta e minunat. Mi se pare genial că noi românii ne punem beţe în roate, fără să avem vreun motiv concret. Ar urma limba pe care o vorbesc şi cât de minunat de greu e să spui „Te iubesc” în română.
Antropologii sau cercetătorii, ce-or fi ei, spun că din mâncărurile existente pe planetă nu ştiu dacă putem extrage ceva ca fiind specific românesc. Dar eu tind să-i contrazic. Când eşti student şi mănânci aproape zilnic numai piure şi pilaf, noţiuni pe care tinzi să le confunzi la un moment dat, atunci îţi dai seama că starea ta e conformă cu mâncarea: românească.
Diaspora, nu doar că acest cuvânt şi-a modificat sensul iniţial, dar eu cred că o să devină un mit, adică o realitate, care perpetuată în timp, o să devină o legendă. Diaspora română o să fie mit, atunci când noi o să trăim izolaţi de lume iar conaţionalii noştri o să producă „miei” româneşti în afară, cu nume de Roberto, Fabrizio sau alţi Jose Armando.
Rămân totuşi specific româneşti şi motivul acestui post: filmele româneşti. Poate o industrie „uşoară” dar care câştigă premii interesante de la un timp. Eu mă uitam la filmele româneşti cum se citeau romanele prin comunism. Când am dat de calculator, mă holbam la producţiile româneşti de parcă ar fi fost filme porno. Treptat, lucrurile au evoluat şi astăzi mă uit la filme româneşti cu o sală întreagă. Ţin minte că printre primele  la care m-am uitat, exceptând cele vechi de tipul Moromeţii, Ion sau alte ecranizări, au fost: „Marinela de la p7” şi „Visul lui Liviu„. De atunci adaug o listă lungă de filme, recentele fiind: „Bună! Ce faci?„, „Aurora„, „Colivia„(scurtmetraj). Orice scenă pe care o văd, am impresia că o trăiesc în fiecare zi iar seara, când mă uit la un film românesc parcă îmi recapitulez scene din viaţa mea. Şi nu sunt doar situaţiile cât vorbele. Comicul românesc e fantastic. Am râs la filmul lui Cristi Puiu, „Aurora„, cât am râs în toate filmele cu Adam Sandler. Unele dintre acele momente depline în care mă simt mândră că sunt româncă sunt în faţa acestor actori care fac ceva ce părea mort în România: film. De curând au fost Premiile Gopo 2011 şi printre câştigători se numără şi un film pe care îl propun spre vizionare. El se cheamă „Caravana Cinematografică” sau cum reuşeau ruşii prin anii ’60 să prostească poporul român. Recunosc că nici eu nu l-am văzut, tocmai de aceea, dacă deja ştiţi despre ce e vorba sau l-aţi văzut şi nu aveţi cui să împărtăşiţi impresiile, cunoaşteţi de acum omul vostru. Eu abia aştept!
Vă las să vă uitaţi la trailer şi poate o să vă placă 😉

Ţineţi aproape oamenii d’alături!

Reclame

Bună!Ce faci?

M-am dus să văd acest film, gândindu-mă la doi foşti iubiţi. Primul e tipul pe care atunci când îl sunam,  îmi răspundea prin exact aceleaşi replici: Bună!Ce faci? Al doilea e protagonistul unui film asemănător din viaţa reală. Mulţi îmi spun că sunt o altă persoană pe mess, dar să fim sinceri, cine nu e? Spre deosebire de perioada liceului, în care vorbeam fără a mă cenzura, fidelă încă ideii de sinceritate, acum m-am prins de schemă. Virtual pot lua orice nume vreau eu, pot iniţia un dialog oricând am chef şi mai ales pot convinge oamenii să aibă o anumită părere despre mine.

Revenind la protagoniştii filmului meu, în cazul celui dintâi pot spune că era poate cel mai banal tip întâlnit vreodată, replica îl cataloghează ca atare. Banal şi pentru că în filmul lui Alexandru Maftei e Vladimir. La 18 ani toţi băieţii au impresia că sunt mai mari decât le-o arată faţa aia fină sau „scula” mică. De asemenea toţi băieţii au impresia că fumul de ţigară îi transformă peste noapte în adulţi gata să decidă în locul părinţilor. Dar de asta ne plac nouă bărbaţii, pentru că niciodată nu se gândesc că nu au dreptate şi ne amuzăm pe seama continuării jocului lor imaginar şi la vârste înaintate. Ca să fiu sinceră şi noi femeile ne dorim ca lucrurile să rămână la stadiul ăsta. Toţi băieţii la vârsta de 18 ani vor să fie campioni la sex, dar când dau de una care îi refuză, transformă seducţia într-o nouă competiţie. Tocmai de aceea fetele nu ar trebui să crească cu impresia că bărbaţii vor dori o relaţie serioasă, când ei nici măcar nu ştiu ce vor de la viaţă. Eu, să zicem între „tărfele” cu care Vladimir încerca să şi-o tragă în laboratorul de chimie şi „tocilara” clasei, l-am plăcut la rândul meu pe „Vladimir”, căci până la urmă toate ajungem într-un final acolo, nu?

Al doilea tip mi-a confirmat că te poţi îndrăgosti pe mess, eu numărându-mă atunci printre oamenii cu extrem de multe preconcepţii. Indiferent însă de judecata mea acutală, cert este că, o demonstreză şi filmul, îţi place numai de persoana virtuală. Realitatea nu-ţi deformează imaginea pe care tu o ai despre acel individ, pentru că trăieşte virtual ca unul obişnuit, pe care-l vezi mergând a doua zi pe stradă. Da, este o inversare a reprezentărilor pe care începi să o constaţi odată ce întâlneşti realul în carne şi oase.

Se spune că adevărul doare, tind să cred că e mai mult decât atât. În definitiv suntem cu toţii, indiferent de vârstă, Vladimir la 18 ani. Ne îndrăgostim de orice senzaţie nouă, uitând că totul porneşte din creierul nostru. De aici şi lumea pe care o construim când punem capul pe pernă. Mi-aş dori să revin la banal, pentru că banalul constituie în fond reperul care ne mai ţine cu picioarele pe pământ. Vocile din capul meu nu sunt reale, dar tipul care doarme lângă mine, da şi tind să-l ador pentru asta.

Puteţi vedea filmul şi astăzi de la orele 21:00. Se difuzează la MŢR. Mai multe detalii aici.

Ţineţi aproape oamenii d’alături!