Tag Archives: Craciun

De Craciun

Spuneam in postul precedent ca urasc Craciunul. Nu mi-am schimbat opinia, insa e ceva pozitiv la Craciunul asta ce nu ma lasa a-l defaima complet. Oamenii dragi in care inca mai cred. Sunt oameni noi si vechi aceia care ma surprind de Craciun.  Pe unii nu reusesc sa-i inteleg pe deplin, altii ma incanta pur si simplu prin firea lor. Dintre cei din urma face parte si Oana. Nu stiu din ce motiv prietena si colega mea adora felicitarile. Eu pe de alta parte, cred ca sunt foite colorate de scris pe ele banalitati. Azi am primit una de la ea, incantatoare ce-i drept, cu un om de zapada rusinos, inghetat de frig, cu nasul rosu si fular la gat.  Sta deasupra capului meu si-mi ureaza: „Craciun fericit!”.  Omuletul asta a luat locul unor poze vechi, pe care le tineam acolo sus, pe podium, in semn de omagiu adus unui om care credeam ca poate, ca e altfel, ca e cel care se sustrage din mediocritatea lucrurilor.  El nu a reusit, omuletul meu da, pentru ca omuletul din felicitare nu se va topi niciodata. Va ramane acolo pe perete in decursul anului ce vine, urandu-mi mereu sa fiu fericita. Cum Oana pleaca maine, ma gandeam sa-i fac si eu un cadou „online”,  o fotografie „prelucrata” de mine, ce stiu ca o indrageste. Acum ca sa o transform intr-o felicitare, trebuie sa-i atasez si un text, nu? Poi urarea mea ar suna cam asa:

Dezamagirea nu-i nimic in viata. Sa te suprinda cand cineva nu te va deceptiona vreodata.  Vei fi atunci constienta cat de putini sunt aceia care se cunosc pe sine. E greu sa stii ce vrei si sa fii egoist. Incearca putin din toate, nu ai nimic de pierdut. Invata sa-i cuprinzi strans in brate pe singurii ce merita: parintii tai.  Sanatatea, fericirea si linistea sunt clisee spuse de cei ce nu stiu ce vor de la viata. Eu iti doresc sa nu uiti ce ai construit pentru tine si sa crezi mereu ca exista optiunea de a evada.

Cu drag,

maimutzica

Reclame

19 decembrie 2010

Scepticism

Întotdeauna am fost şi sunt sceptică. Aria asta a mea de scepticism e precum un scut. Îmi opreşte la timp entuziasmul, pentru ca dezamăgirea să nu şocheze mai târziu. Scepticismul e şi o formă de alint. Îmi doresc să pot afirma: „ştiam că aşa o să se întâmple”, mai degrabă decât să zâmbesc mereu, crezând că lucrurile vor merge bine, pentru ca apoi să primesc triumfător palma indiferenţei. Sunt sceptică în tot ceea ce fac. Chiar şi când îndrăznesc să risc. Adrenalina riscului vine şi ea cu un gram de entuziasm „ce-ţi dă aripi” transformându-te într-un sclav al plăcerii de moment. De foarte puţine uneori am crezut într-un gest pozitiv. Nu cred că pot primi ceva cu deosebire semnificativ pentru mine, fără ca mai apoi să plătesc pentru asta. Altruismul are un scop, indiferent că este mai mult sau mai puţin egocentrist. Recunosc că e vorba şi de o teamă aparte. Ridicolul, penibilul, batjocura sorţii, nu ştiu exact. Dar e acolo de fiecare dată când o duc „bine” şi lucrul ăsta mă macină, mă enervează. Vreau să am tot timpul un contact direct cu realitatea, pentru a fi conştientă că încă deţin controlul. În cazul unora ca mine, plăcerea nu mai e entuziasm.

Ipocrizie

Urăsc ipocrizia mai mult decât minciuna. Nu critic faptul că are şi ea rolul ei în societate, însă nu pot să trec cu vederea că orice faţă pe care o privesc la un moment dat e o mare nebuloasă. Faptul că declari total opusul a ceea ce te reprezintă, nu înseamnă că poţi astfel să fii un om împlinit cu visele tale şi doar atât. Mai degrabă te refugiezi şi uiţi că există oameni pentru care tu nu vei fi decât un mamifer ce consumă. Nicidecum unul care gândeşte şi de a cărui opinie ne-am putea folosi cu toţii!

În concluzie urăsc Crăciunul

Să nu se înţeleagă faptul că am ceva cu această sărbătoare din punct de vedere religios! Ba dimpotrivă, nu pot să asociez tot înţelesul strict ortodox de mirific, de puritate cu supermarcheturile şi aglomeraţia aferentă. Parcă totul trebuia să fie alb, deci pace şi linişte nu îmbulzeală, goană şi îmbuibare. Obişnuiesc să mă refugiez de atomsfera „fermecată” a Crăciunului, uitându-mă la filme româneşti. De curând am văzut „Marţi, după Crăciun” şi scurtmetrajul „Amatorul”. Nu-mi pot explica acest comportament aproape „simbolic”, cert este că filmele acestea, pe lângă specificul lor, îmi aduc aminte că trăiesc în România şi mai ales îmi aduc aminte de mine. Mă văd retrăind momente şi reuşesc astfel să-mi fac un plan ciornă al anului viitor. Propun să-mi afişez şi mai mult defectele de om sătul, plictisit, ce miroase a cotidian îmbâcsit, tocmai pentru a nu mă avânta în iluzia că o sărbatoare mă poate face fericită.