Tag Archives: cristi puiu

Cum să nu fii rapper

Oficial UZR are cinci ani iar eu am legitimaţia mea şi mă mândresc cu ea. Aseară toată echipa s-a strâns în Elephant Pub, unde s-a întâmplat un frumos eveniment: Ultimatum pentru Artă, pentru cunoscători UPA. Şi în cea de-a noua ediţie am demonstrat că UPA e cel mai tare concurs din hip hop-ul românesc, dovadă aglomeraţia de aseară şi competiţia-deliciu pentru adepţii genului. Eu m-am distrat mai mult decât la un concert, pentru că am avut de toate. Şi MCi buni şi MCi mai puţin buni şi Haarp Cord şi multe „vedete” hip hop care s-au peregrinat prin mocirla de pe Gabroveni. Introducerea de azi e de fapt un pretext pentru cei care pe viitor au de gând să stea tot acasă şi să asculte rap în căşti.  Scopul meu e de a-i anunţa că au loc nişte evenimente destul de interesante unde îi pot şi vedea pe băieţii răi care dau cu flow.

Dat fiind că m-a apostrofat lumea că fac promovări nasoale, ceea ce e bine, că aşa mai capăt şi eu audienţă, zic să povestim puţin despre cum ar trebui să nu fii rapper. De ce cum nu ar trebui, pentru că reţeta succesului, vă spun eu, nu o ştie nimeni. Cheia e: bun sau lasă-te!

1. Îmbrăcămintea. Toată lumea e tripată pe haine în hip hop. Nu vreau acum să dau sfaturi de modă căci nu-mi permit. Dar văd că oamenii din mica lume rap nu înţeleg că nu trebuie să te îmbraci larg ca să fii rapper. Ok, dacă vrei să te recunoască lumea ca atare pe stradă, atunci ia-ţi nişte blugi care eventual nu cad de pe tine. Apoi şi mie îmi plac şăpcile, dar nu tuturor le stă bine cu şapcă, cu bandană sau mai ştiu e ce se pune pe cap. Gluga ce vine cu hanoracu’ nu e şapcă. Adică eu îmi pun gluga decât să mă adăpostesc oarecum de ploaie, nu să stau cu ea la concert pe cap, mai ales la un concurs unde scopul e ca lumea să mă ţină minte. Dacă nu-ţi place faţa ta, atunci e nasol. Fă câteva exerciţii de narcisisim şi ai să vezi că reuşeşti.

2. Cercel şi alte bling-blinguri=kitsch. Eu când văd un băiat cu cercel în ureche, cred unu: că e gay sau are orientări dubioase(ceea ce până nu demult credeau si rapperii), doi: e manelist. De asemenea nu înţeleg nevoia băieţilor de a avea inel pe mână, probabil că şi ăsta e vreun curent de care eu nu am aflat. Cică rapperii ar fi artişti, poi ce artistul are cercel în buric?

3. Videoclipurile. Nu orice clip filmat la tine în studio cu celălalt rapperaş de mânuţă, uitându-vă unul la altul ca maimuţele=videoclip. Pe ăla pot să-l fac şi eu la mine acasă ascultând „Andree” şi cântând la sticla de spray. Făceam de asta când mă chinuia şi pe mine talentul. Acum tind să cred că s-au inventat nişte oameni cu imaginaţie care fac asta în locul meu. Aşadar cereţi măcar sfatul unuia care şi-a frecat coatele pe la UNATC sau mai ştiu de pe la ce alte facultăţi de cinematografie cunoaşteţi.  De asemenea dacă aţi optat să faceţi clip care vrea să sugereze ceva, aveţi grijă să nu sugereze cam mult. Adică nu trebuie să vă îmbrăcaţi în cerşetor şi să şi spuneţi în versuri că cerşiţi. E, cum se spune în engleză, destul de „lame”. Dacă trebuie neapărat cu calea ferată, aţi văzut voi un film cu Cristi Puiu şi vreţi şi voi, aveţi grijă cât de mult folosiţi calea ferată că e posibil să plictisiţi lumea cu atâtea şine. Un exemplu aici.

4. Numele. Oricine ai fi, oricât de izolat ai trăi, trebuie să ştii că, în general, lumea foloseşte mintea şi pentru altceva în afară de a-ţi reţine numele. Atunci când îţi alegi un nume de scenă, ai grijă să nu fie neapărat porecla pe care ţi-au dat-o copiii de prin clasa a 5-a, că nu e tocmai ok. Dacă eşti mai anglofil trebuie să ştii că cei care vor scrie despre tine, vor spune că faci parte din hip hop-ul românesc iar Johnny=Johnny Bravo pentru noi. Dacă ajungi cunoscut, crede-mă că nu ai vrea să semnezi pe autograf: „Căpuşă cu drag pentru…”.

5. Dacă vrei să fii actor şi rapper ai grijă că alergi după doi iepuri şi nu ai să prinzi niciunul. E normal să te pricepi la „design”, să te pricepi la informatică şi noapte să fii cântăreţ, mai ales dacă ai ajuns să susţii concerte. Dar de aici până la a performa şi apoi să te duci să iei interviuri oamenilor prezenţi la concert sau să faci pe fotografu’, zic eu că nu e prea etic din punct de vedere profesional. Nu uita că tu trebuie să fii rapper şi atât, nu-ţi atribui de unul singur o mie de calităţi că nu ai să fii mai apreciat, ba dimpotrivă. Dacă îţi place să faci poze, atunci fă-o fără să ştie şi publicul.

6. Artă. Cuvântul ăsta înseamnă mult în ultima perioadă, dar ai grijă că tu nu prea ştii exact ce faci. Nu te numi artist, mai ales în versuri! Lasă-i pe alţii să o facă pentru tine. Dacă iei o spun atunci lasă-i tot pe ei să o zică. Puţină modestie nu strică niciodată. Modele în rap sunt destule. Gândeşte-te pe cine respecţi şi atunci fă o comparaţie cu personalitatea ta, apoi vorbim şi de succes. Las-o mai moale cu „rapul e poezie”, că expresia asta e fumată! Chiar dacă, poate, o parte din piese sunt adevărate opere de artă, mai ai mult, tu ca debutant, să implici vreun act artistic în performarea ta.

7. Atenţie cu cine colaborezi că s-ar putea să te împiedici! Dacă ai pornit la drum pe cont propriu şi vezi că nu-ţi merge treabă, colaborează, dar ai grijă cu cine te înfrăţeşti că s-ar putea să te înfulece şi să nu mai scapi de el. Citeşte Harap-Alb şi scrie pe foaie câteva nume. Apoi vezi cum se desfăşoară la concerte. Trebuie să vă asemănaţi la caracter, pentru că nu ai vrea ca el să sară pe scenă sau să se dezbrace, în timp ce tu cânţi despre cum te-a părăsit iubita.

NB! Aceste observaţii sunt rezultatul concertelor la care am mers până acum. Nu ştiu de ce dar am nevoie de o pauză pentru că am impresia că am văzut deja prea multe. Oricum ar mai fi multe de spus, dar cred că pentru nişte debutanţi, ce am scris eu mai sus s-ar putea considera a fi nişte sfaturi. Din punct de vedere educativ, vă invit să vizionaţi clipul lui raku, cel care dă şi titlul acestui post. Nu uita că dacă lumea îţi spune că nu eşti făcut pentru a fi rapper: lasă-neeee, lasă-neeeee!

PONTul RAP: un frumos articol pe uzr scris de Felix, il puteţi citi aici.

Nu uitaţi că un share e un fel de open minded dacă-l recomanzi cu plăcere. Nu fii egoist, spune-le şi altora!


Specific românesc

Astăzi vreau să mă confesez şi să sfidez scepticii din ţara asta. Am ajuns la concluzia că mie îmi place în România. Ştiu, bizar, dar e ţara mea şi în definitiv dacă tot nu am ales unde să mă nasc, zic să mă conformez cu ce am. Nu pot să spun că până la schimbarea mea bruscă de atitudine, nu am fost patriotă, doar că nu mă înduioşa mai nimic din ce era legat de ţara asta, cu excepţia, bineînţeles, a emoţiei la auzul imnului de la olimpiadă.
Acum însă am ajuns mai departe de atât. Într-o perioadă în care toată lumea ar fugi din ţară, eu prefer să rămân aici, pe plaiurile româneşti şi să ascult mioarele care conduc această naţiune. Nu ştiu de ce, dar eu mă mai uitam la meciul cu Bosnia, chiar dacă ăştia din urmă ne conduceau cu 2-1, când mai erau doar 4 minute până la terminarea partidei iar tata îmi striga disperat să schimb canalul.
Revenind la cei care ne conduc, eu când am terminat liceul, adicătelea prin 2008, a trebuit să facem la sfârşit de an un fel de punere în scenă legată de clasa noastră. Trebuia să fie un moment creativ pe care să-l expunem în faţa altor clase, la rândul lor extrem de inventive. Pe atunci, cred că tot Traian Băsescu era preşedinte. Fără nicio legătură cu politica, de curând am realizat ca noi navigam pe nava I iar diriga noastră era căpitan de vas şi de aici maimuţăreala ingenuă care a avut loc. Deci, ne este în sânge să fim cumva sau mai bine zis să fim conform modelului şi noi să nu ne dăm seama.
Apoi ar mai fi oamenii din jurul meu. Nu pot să nu recunosc în părinţii mei mentalitatea comunistă şi să nu mă zbat cu un regim chiar şi atunci când el cică nu mai există. Şi asta e minunat. Mi se pare genial că noi românii ne punem beţe în roate, fără să avem vreun motiv concret. Ar urma limba pe care o vorbesc şi cât de minunat de greu e să spui „Te iubesc” în română.
Antropologii sau cercetătorii, ce-or fi ei, spun că din mâncărurile existente pe planetă nu ştiu dacă putem extrage ceva ca fiind specific românesc. Dar eu tind să-i contrazic. Când eşti student şi mănânci aproape zilnic numai piure şi pilaf, noţiuni pe care tinzi să le confunzi la un moment dat, atunci îţi dai seama că starea ta e conformă cu mâncarea: românească.
Diaspora, nu doar că acest cuvânt şi-a modificat sensul iniţial, dar eu cred că o să devină un mit, adică o realitate, care perpetuată în timp, o să devină o legendă. Diaspora română o să fie mit, atunci când noi o să trăim izolaţi de lume iar conaţionalii noştri o să producă „miei” româneşti în afară, cu nume de Roberto, Fabrizio sau alţi Jose Armando.
Rămân totuşi specific româneşti şi motivul acestui post: filmele româneşti. Poate o industrie „uşoară” dar care câştigă premii interesante de la un timp. Eu mă uitam la filmele româneşti cum se citeau romanele prin comunism. Când am dat de calculator, mă holbam la producţiile româneşti de parcă ar fi fost filme porno. Treptat, lucrurile au evoluat şi astăzi mă uit la filme româneşti cu o sală întreagă. Ţin minte că printre primele  la care m-am uitat, exceptând cele vechi de tipul Moromeţii, Ion sau alte ecranizări, au fost: „Marinela de la p7” şi „Visul lui Liviu„. De atunci adaug o listă lungă de filme, recentele fiind: „Bună! Ce faci?„, „Aurora„, „Colivia„(scurtmetraj). Orice scenă pe care o văd, am impresia că o trăiesc în fiecare zi iar seara, când mă uit la un film românesc parcă îmi recapitulez scene din viaţa mea. Şi nu sunt doar situaţiile cât vorbele. Comicul românesc e fantastic. Am râs la filmul lui Cristi Puiu, „Aurora„, cât am râs în toate filmele cu Adam Sandler. Unele dintre acele momente depline în care mă simt mândră că sunt româncă sunt în faţa acestor actori care fac ceva ce părea mort în România: film. De curând au fost Premiile Gopo 2011 şi printre câştigători se numără şi un film pe care îl propun spre vizionare. El se cheamă „Caravana Cinematografică” sau cum reuşeau ruşii prin anii ’60 să prostească poporul român. Recunosc că nici eu nu l-am văzut, tocmai de aceea, dacă deja ştiţi despre ce e vorba sau l-aţi văzut şi nu aveţi cui să împărtăşiţi impresiile, cunoaşteţi de acum omul vostru. Eu abia aştept!
Vă las să vă uitaţi la trailer şi poate o să vă placă 😉

Ţineţi aproape oamenii d’alături!