Tag Archives: Ploiesti

NINGE LA MINE’N PARC[ARE]

 

 

 

 

 


CERUL NU E MEREU ALBASTRU

Cerul nu e mereu albastru…

 

 

 

e asa cum vrem noi.

 

 


PE ALEEA COPILARIEI MELE

L-am vazut pe Cristi sambata la strand si mi-am adus aminte de copilarie. Ma gandeam ca mi-au mai ramas foarte putine amintiri din acea vreme si ar fi cazul sa scriu cate ceva din ele pentru a nu le uita. Lui Cristi i se spune si acum „rata”, pentru ca era  balbait, dar mai ales sasait. Cristi era acel copil blond, subtirel, cu niste ochi mari albastri care te facea sa uiti de balbaiala lui; plangacios si cu fata-i murdara tot timpul. Din gasca noastra mai facea parte: Gabi, unchiul lui rata, care era cu trei ani mai mare ca mine, gras si pistruiat, precum papusile acelea din plastic, pe care le tineam deasupra recarmierului. Marius era tipul dur, bine proportionat pentru varsta lui, desi tot timpul ne intrebam cand are de gand sa se inalte. Se pare ca nici pana acum nu a crescut cine stie ce. Mihaela, vara mea cu un an mai mare, eram ca si surori. Ea era „baietioasa” cu care se duceau baietii la furat, sau la alte nazbatii posibile. Mereu tunsa scurt si extrem de rea. Andreea, care s-a alaturat gastii noastre mai tarziu, era tipul rasfatetei de care fugeam mereu. O invitam destul de rar sa se joace cu noi cu papusile. O preferam pe Sandra, mult mai modesta, in fata careia ne afisam noile papusi sau hainutele acestora. Eu, desi eram singura la parinti nu m-am simtit deloc rasfatata. Mama imi tot spune ca eram cam naiva cand eram mica. Posibil sa fii avut dreptate, mai ales ca eram genul „unde-l pui acolo sta”. Am invatat de mica sa-i respect pe ceilalti prin diferentele pe care le afiseaza fata de mine, sau fata de alti oameni, asa ca stateam in banca mea, fara sa deranjez pe nimeni, ascultand de regula ce spuneau altii. La furat eram cea care spunea „sase”, eram fricoasa recunosc, pe atunci nu-mi evaluam capacitatile si nici nu riscam sa descopar care sunt acelea.

O sa evoc doar o scena de care-mi aduc perfect aminte. Nu de alta dar sunt foarte multe si nu ar avea rost sa le insir acum pe toate. Cred ca cea mai reprezentativa scena este aceea in care cu totii ne-am facut o cascioara din carton in gradina Mihaelei. Dupa ce am construit micul nostru adapost, ne-am hotarat ca ne trebuie si ceva sa mancam. Casa trebuia cinstita printr-un ritual al mancarii, asa ca am facut cheta si l-am trimis pe rata sa ne ia biscuiti varsati. Ma bufneste rasul si acum cum stateam cu totii inghesuiti in acei pereti care s-ar fi daramat din prima picatura de ploaie, insa ce grija aveam noi, cand punga de biscuiti intretaia respiratiile noastre de copiii dornici sa se comporte precum adultii.

Alegerea acestui post se datoreaza unei fotografii, pe care am facut-o samabata cand am trecut prin cartierul unde am copilarit. Acea alee este una care da spre calea ferata si care tot timpul era ingropata de un morman de gunoi. Acum dupa cum se poate vedea nu mai e atat de mult, dar inca zac acolo urme ale acelei privelisti. De asemenea motivul pentru care am facut aceasta poza a fost acela ca de cand am descoperit „photoshopul pasiunea mea”, m-am gandit sa atasez pozele pe blog si sa va rog sa-mi dati o nota, sa stiu daca ma las de sportul asta, sau pot continua. Deci ce parare aveti? O nota de la 1 la 5. Multumesc!


LA NOI IN DOROBANTI

Dorobanti e un cartier din Ploiesti, o mixtura de oameni bogati, o pata de culoare data de „marocanii” nostri  la care se adauga banalitatea romanului, care zace duminica uitandu-se la TV.  De ce zace doar duminica? pentru ca sambata se duce la strand, sambata de regula „se iese din casa”.  Incadrandu-ma perfect in acest peisaj, mi-am zis de ce sa treaca inca o zi si sa nu simt ca sunt in Romania.  Inarmata cu o stare perfecta de entuziasm, am plecat de acasa pe la noua dimineata, eu traind cu impresia ca la mare, cand vrei sa te duci la plaja, ca trebuie sa te scoli devreme, nu neaparat sa prinzi un loc bun, ci mai degraba sa nu prinzi „caldura aia mare si sufocanta”.  Din centrul orasului catre destinatia mea m-am urcat intr-un autobuz plin de pensionari care se duceau la obor, asta pentru ca le era prea sila sa parcurga o distanta de cateva strazi pana acolo. In cartierul in care am trait pana la 14 ani, m-a intampinat vara mea, Mihaela, cu care planuiam sa merg la faimoasa destinatie de vara: strandul. Prima noastra optiune a fost „la Peco”, doar ca dupa ce am mers prin soare, acompaniate de claxoanele soferilor, ne-am dat seama ca strandul nostru „nu mai e”.  Tot ce am putut vedea era doar un bazin inconjurat de iarba, un local enorm cu usile inchise si un „nene” care uda pamantul. Dezamagite, dar inca dornice de plaja pe iarba, ne-am sunat cunostintele sa intrebam de stranduri prin apropriere. Asa am dat de strandul din Dorobanti. Va imaginati desigur drumul inapoi, cu tot cu claxoane, pe pod, prin alt cartier si fara apa la noi. Complet deshidratata i-am intrebat pe cei din Mihai Bravu, unde se afla strandul pe care-l cautam. La un moment dat am ajuns pe o strada cam pustie, iar eu am inceput sa tip ca vreau la mama.  Dupa ce ne-am calmat putin, caci nu ne venea sa credem unde se afla strandul respectiv, am mers pe strada indicata. De acolo am patruns pe un gang gresit, ne-am intors si nu ne venea sa credem ochilor: in sfarsit apa si civilizatie.  Dupa taxa de 10 lei, am putut sa ne asezam si noi pe iarba si sa studiem lumea. In loc de nisip iarba, in loc de slipuri, chiloti, pustime, deloc pensionari, multe tatuaje si cicatrici, inclusiv a mea, care le intrecea pe toate, cercei in buric si corp de 80 de kg. Bazinul destul de mic. Ne-am asezat la 2m, caci noi am fost mai intai la mare si apoi la strand, doar ca nici pana acum niciuna dintre noi nu stie sa innoate.

O zi relaxanta, am trait ca doua pitipoance fara ochelari. Ne-au deranjat doar „marocanii”, pentru ca e in natura lor sa faca scandal. In rest am avut noroc cu Cristi, cu care nu mai vorbisem de cand aveam 7 ani. Ne-am distrat pe seama povestilor sale, am ascultat muzica, ne-am prajit cu soare si miros de mici.

Cand ne-am intors, nu puteam sa nu ne amuzam de noua noastra infatisare si sa nu-i raspundem celui care ne-a intrebat: „Cum e apa in Dorobanti?’ Desi intrebarea mi s-a parut destul de jenanta, in sine m-a bufnit rasul, pentru ca aveam din nou sentimentul ca in Romania daca nu ma bag in seama cu lumea din „nu conteaza ce motiv” nu as mai exista. Am simtit nevoia, ca o datorie sa-i raspund tipului, doar ca uitasem ca de aici nu are de gand sa se mai opreasca.

In drumul spre casa mea,  ii intelegeam pe cei care se uitau zambind la mine: pe langa faptul ca eram rosie la fata, eram incredibil de asortata.  Am fost salvata de scara blocului si de apartamenul in care am zacut rapusa de insolatie.  De asemenea am visat ca eu stiam sa innot, ca dedesubtul cearsafului meu era nisip, ca toata lumea purta costume de baie si ca „marocanii” vindeau namol.