Tag Archives: vis

Indignare

Zi. Aproape aceeaşi oră a după-amiezii în care ne găseam înnăbuşiţi de transipraţie într-un tren mirosind a wc. Atunci eram doi, acum eram doar eu. În dreapta mea nu mai era el, ci o cucoană care mânca un Mac Puişor. În stânga mea o blondă cu părul lung şi unghii roz sorbea rândurile unei cărţi cu coperte frumos colorate. Lângă ea, drept paznic se afla geamantanul mov, de dimensiuni mici ce-i protejea picioarele. Aveam chiar acelaşi număr al locului, doar că pe geam când priveam erau câmpii acoperite de zăpadă, nu un soare care ne aducea privirile împreună. În faţă nu mai stătea faimosul cuplu de îndrăgostiţi, ci doi tineri studenţi care vorbeau necontenit despre fabrici şi uzine. Am râs cînd i-am privit pe cei doi bătrâni de lângă. Păreau aceeaşi familie de ardeleni care mergea spre mare într-o zi toridă de august, mirosind a must precoce. Doar că timpul le furaseră copilul zăpăcit ce asculta Mafia în căşti. Eu îi luasem locul acestui prunc de ardeleni, dar cuminte cu căştile îmi cenzuram urechile. Ascultam Etnologic, în timp ce priveam muntenii mei bătrâni cum se iubeau la fel ca noi, privindu-se. Nu ştiu când am scos din ghiozdanul meu roşu o carte. „Indignare” scria cu litere mari pe faţă şi pe spate. Toţi ochii s-au îndreptat asupra mea. Toate conversaţiile au încetat de parcă toţi aşteptau ca eu să termin mai repede ce am de făcut, ca ei să-şi continuie mai departe „operele”. Unii vorbind neîncetat despre scumpiri, blonda pentru a citi în pace, bătrânii pentru a se ciondăni pe orice petic de spaţiu şi femeia de lângă mine pentru a contempla peisajul. Mie însămi, timpul petrecut, până am pus mâna pe carte mi s-a părut destul de lung. Realizând numărul privirilor îndreptate spre mine, m-am hotărât să mă aşez cât pot de blând pentru a nu le tulbura concentrarea. Cu cartea aşezată liniştit pe picioarele mele, cu ochiii aţintiţi asupra mea, mi-am adus aminte: „Cu el nu citeam. De ce aş face-o acum? O să-mi imaginez că e lângă mine, că ne ţinem de mână şi că-i bârfim pe toţi din compartiment”. Distracţia a început când mi-am închis ochiii rememorând aproape fiecare gest, fiecare şoaptă şi fiecare tremur al meu când făcea ochii mari de uimire. Probabil că am ajuns să râd la fel de copil ca el când cineva m-a lovit pe umăr. M-am trezit fericită, cu zâmbetul pe buze, când aceleaşi priviri mă urmăreau de jos de pe scaune iar numai una ivită de sub o cască bleumarin îmi cere insistent biletul de călătorie. Buimacă execut oridinele. În tot acest timp partenerii mei din compartiment mă urmăresc cu o şi mai mare ură. Din nou le-am întrerupt activităţile. Îi privesc la rândul meu umilă, cerându-le iertare în gând. După ce-mi este verificat biletul, controlorul pleacă, nu însă a urla: „Ce dracu aveţi de ţineţi drăciile alea în urechi, eu nu ştiu. (Ajungând în următorul compartiment) Biletele la control, vă rog!”. Probabil că eram roşie la faţă căci nimeni nu-şi luase ochii de la mine. Mă simţeam ca protagonista unui film de groază. Eu de furie ulterioară mă uitam la fel de insistent la ei, poate poate vor observa că nu-mi e frică. „Şi ce dacă am adormit. Eu visam. Şi ştiţi ce? Visul meu era cel mai frumos vis avut vreodată. Nici unul dintre voi nu va visa vreodată ca mine. Eu am îndrăzinit. Voi ce aţi făcut? Vorbiţi numai de lucruri materiale şi vă prefaceţi că sunteţi fericiţi când noaptea plângeţi mai rău ca un nou-născut. Ce ştiţi voi despre mine? În visul meu eram noi doi, voi fiind nişte subiecte banale de discuţie. Am râs. Pentru prima oară am râs cu el şi am râs de voi, beţivi călători îmbibaţi de supărări. Vouă nu vi-e de ajuns un vis, mie da. Ca şi acum cu privirile astea ale voastre ce aruncă cu noroi în mine. Nu înţelegeţi. Nici nu aveţi cum. Mai beţi o gură de amar poate vă îmbătaţi de amărăciune. Eu în continuare voi zâmbi. Am să pun capul pe umărul lui şi am să-i ascult poveştile ca să uit de voi.” Privirea mea s-a aplecat asupra cărţii ce-mi stătea cuminte în poală. „Indignare” mi-a sunat deodată atît de familiar încât am abandonat căştile şi am început să citesc.

Reclame

UN VIS PENTRU NEBUNI

Deseori îmi imaginez cum ar fi dacă aş scăpa de rutină şi aş fugi într-un loc unde nu m-aş fi văzut niciodată. Cred că foarte mulţi dintre noi suntem conduşi măcar în vis de un liber arbitru euforic, iubit de sevraj, înghesuit într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor. Eu, pentru că în viaţa reală nu mă pot vedea altfel decât un om căruia i se dictează aproape zilnic ce ar trebui să facă, mă izolez de astfel de dorinţe. Aşa că nu e de mirare că mă apucă fobia călătoriilor când cineva necunoscut îmi propune un vis.

Lăsând la o parte balanţa mea tot timpul echilibrată în aproape toate deciziile pe care trebuie sa le iau, de cele mai multe ori aleg la risc. „Fie ce o fi „, îmi zic, mai bine aleg inconştient decât să-mi pară rău după aceea că nu am trecut prin greşeală. Pentru mine experienţele care s-au născut de cele mai multe ori din greşeli s-au repetat într-un mod barbar. Astfel, fie am simţit o durere uşoară, fie m-au marcat mai rău ca o cicatrice uitată de bisturiu. Eliminându-mi, deci negativismul prin simpla derulare a faptelor până în prezent, am ridicat ancora, spre a străbate o mare a tuturor posibilităţilor. Dacă mi-a fost frică? Bineînţeles că da. De la primul salut, până la prima noapte petrecută împreună. Numai că frica a fost o promisiune, pe care l-am îndemnat să nu o mărturisească nimănui. Târgul a fost repede acceptat ştiind că şi pentru el, ca şi pentru mine era vorba de acel unic drum, la care doar speri să fii invitat.

un vis pentru nebuni

Da, e o scenă de teatru, în care nu decorul te ia prin surprindere, ci emoţia unor oameni care se văd pentru prima dată. Şi atunci aştepţi să vezi ce-şi vor spune. Tu ce i-ai spune unui străin vâzându-l dormind în patul tău, unde tu obişnuiai să-ţi omori zilele de plictiseală? Eu l-am luat în braţe şi m-am cuibărit acolo ca să nu mai pot să scap. Şi apoi am râs, fericită fiind de prada mea. Când s-a trezit nu a fost nevoie să ne povestim nimic, ne cunoşteam deja din vis. Aşa că luându-mă de mână am parcurs fiecare ţinut în care nu m-aş fi găsit niciodată. Piesa era mereu alta, decorul şi el căpăta altă descriere. Am inventat mereu o poveste despre noi doi, căci nimeni nu ne cunoştea. Iar când ne luam la revedere, râdeam de cum i-am păcălit, neştiind că bufonii eram chiar noi, meniţi ai distra pe alţii cu propria poveste. Bineînţeles că nimeni nu ar fi dat crezare unor nebuni, a căror lume era înghesuită într-un vers numai de ei ştiut. Mie oricum nu-mi păsa atâta timp cât povestea noastră reuşea să continue. Îmi plăcea nebunul de lângă mine, căci pe mine mă făcea să râd de-a binelea şi râdeam atât de tare încât uitam că nebunia la noi era doar un simptom.

Nu ştiu dacă de la piesele tot mai romantice pe care le ascult, sau de la căldura care coboară din tavan, dar mă întreb: „Oare există astfel de vise şi în realitate?” Răspunsul îl voi găsi, sper, printre acele greşeli bune pe care le fac inconştient. Am să trăiesc în lumea mea cu doi nebuni, spunând o poveste cuiva născut din propria dorinţă. Şi atunci voi râde eu de voi, cum de nu ştiaţi să trăiţi prin vis ca mine.