Monthly Archives: Februarie 2011

Nomad

Praetor – Nomad
-recenzie –

Pe la sfârşitul lunii decembrie, anul trecut, am scris o recenzie despre acest album, pe UZR. Astăzi, spre marea mea încântare, dar şi a celorlalţi care-l ascultă, Praetor îşi lansează albumul „Nomad”. Eu declar fericită că-l ascult acum, am albumul cu autograf, primit cadou de la Moşu’ şi abia aştept evenimentul din seara asta. Aşadar pentru cei care cred că e prea frig afară să se mai deplaseze, veniţi în Silver Church se ne încălzim cu nişte muzică bună. Intrarea se face după ora 21:00, preţul biletului e 15 lei. Ne vedem la coadă?
O să revin cu un post mâine, ca să vorbim cum a fost. Până atunci poate câteva rânduri despre album vă vor convinge să veniţi diseară.

La mine Mosul a venit marti, dupa Craciun. A venit nu intamplator si nu cu un cadou oarecare, ci cu CD-ul lui Praetor. Am ascultat “Nomad” inainte sa pot atinge produsul finit: coperta, imaginile, versurile fiecarui cant, autograful si ingenioasa fata a CD-ului de la Hades Records. Inca de pe atunci consideram albumul asta unul dintre cele mai reusite din 2010. Acum ca sta cuminte pe biroul meu, nerabdator sa-l ascult, spun cu cele mai mari laude aduse autorului ca este preferatul meu.
In total 12 piese printre care includem “Eu orasul si castile”. Prima piesa, “Puzzle” ne face sa ne dam seama de mediocritatea ce zace in noi si ne avertizeaza ca la un moment dat o sa vrem sa ne regasim: “Cine, cine esti tu?/ La umbra carui copac esti tu/ In cine crezi tu/ Si ce te face mai special ca restu’”. As face aici legatura cu piesa sapte “The Fool” feat. Serafim si Dj Undoo care pana la urma raspunde la intrebarea ce ne face mai speciali: iesirea din cotidian a celui care nu renunta la vise.
Buna dimineata” ca primul sarut al zilei, acea clipa infinita de iubire in doi. Eu ascult piesa asta care nu doar ca-mi ofera un moment sublim de liniste, dar totodata ma determina sa retraiesc o astfel de scena. Cu toate acestea ma gandesc la piesa noua: “Cine e de vina?” si mi-as fi dorit sa nu spun ca: iubirea e in vis, “ca totu-i de moment” si cam atat.
Declaratie” si o iau ca atare, pentru ca mai cred in dragoste, pentru ca citesc versurile lui Praetor si mai vreau sentimente, mai vreau trairi adolescentine.
Privesc in sus”, ascult piesa si ma uit la colajul de fotografii incluse in paginile albumului. Inteleg astfel ca fara ceilalti destinul ar fi o bariera in calea fericirii. Pe cand alaturi de cei dragi destinul e doar o piedica, ne ridicam usor.
Eu orasul si castile” feat Dj Undoo imi demonstreaza de ce unora le place Praetor. Omul nu oboseste niciodata din contemplat. Pana si “orasul asta batran viseaza”.
In “Descant” regasim acelasi motiv al orasulului devenit un refugiu al iubirii si al copilariei. Cu totii cred ca ne redescoperim undeva radacinile.Ganditi-va la asta in timp ce ascultati piesa.
Muzica” si uite de asta inteleg eu de ce exista pasiuni: “Crede in visele mele/Mai mult decat cred eu in ele”.
Zgomot” si “In numele tatalui” sunt doua piese in colaborare cu Butch. Imi e greu sa descriu aici ce poti sa simti cand le asculti. Nu intamplator, cred ca piesele astea au fost puse la rand. “In numele tatalui” continua framantarile din “Zgomot” printr-o deplangere a sortii. Aproape de finalitatea ei, te intrebi: “In intunericul modern unde e fericirea?
Ultima piesa “Pe aripile vantului” feat. Dj Undoo inchide albumul intr-o nota optimista. Fericita sunt si eu ca am acest album si nu pot decat sa-i dau dreptate lui Praetor cand spune: “Cuvintele sunt magie/Muzica energie”.
Sper ca o sa va placa albumul asta, voua celor care nu l-ati ascultat, dar care ati avut rabdarea sa cititi parerea mea despre material.

Ce trebuie sa mai stiti despre album:
Voce si text: Praetor
Instrumental: Praetor, Keri si Dj Undoo.
Producator: Hades Records.


Indignare

Zi. Aproape aceeaşi oră a după-amiezii în care ne găseam înnăbuşiţi de transipraţie într-un tren mirosind a wc. Atunci eram doi, acum eram doar eu. În dreapta mea nu mai era el, ci o cucoană care mânca un Mac Puişor. În stânga mea o blondă cu părul lung şi unghii roz sorbea rândurile unei cărţi cu coperte frumos colorate. Lângă ea, drept paznic se afla geamantanul mov, de dimensiuni mici ce-i protejea picioarele. Aveam chiar acelaşi număr al locului, doar că pe geam când priveam erau câmpii acoperite de zăpadă, nu un soare care ne aducea privirile împreună. În faţă nu mai stătea faimosul cuplu de îndrăgostiţi, ci doi tineri studenţi care vorbeau necontenit despre fabrici şi uzine. Am râs cînd i-am privit pe cei doi bătrâni de lângă. Păreau aceeaşi familie de ardeleni care mergea spre mare într-o zi toridă de august, mirosind a must precoce. Doar că timpul le furaseră copilul zăpăcit ce asculta Mafia în căşti. Eu îi luasem locul acestui prunc de ardeleni, dar cuminte cu căştile îmi cenzuram urechile. Ascultam Etnologic, în timp ce priveam muntenii mei bătrâni cum se iubeau la fel ca noi, privindu-se. Nu ştiu când am scos din ghiozdanul meu roşu o carte. „Indignare” scria cu litere mari pe faţă şi pe spate. Toţi ochii s-au îndreptat asupra mea. Toate conversaţiile au încetat de parcă toţi aşteptau ca eu să termin mai repede ce am de făcut, ca ei să-şi continuie mai departe „operele”. Unii vorbind neîncetat despre scumpiri, blonda pentru a citi în pace, bătrânii pentru a se ciondăni pe orice petic de spaţiu şi femeia de lângă mine pentru a contempla peisajul. Mie însămi, timpul petrecut, până am pus mâna pe carte mi s-a părut destul de lung. Realizând numărul privirilor îndreptate spre mine, m-am hotărât să mă aşez cât pot de blând pentru a nu le tulbura concentrarea. Cu cartea aşezată liniştit pe picioarele mele, cu ochiii aţintiţi asupra mea, mi-am adus aminte: „Cu el nu citeam. De ce aş face-o acum? O să-mi imaginez că e lângă mine, că ne ţinem de mână şi că-i bârfim pe toţi din compartiment”. Distracţia a început când mi-am închis ochiii rememorând aproape fiecare gest, fiecare şoaptă şi fiecare tremur al meu când făcea ochii mari de uimire. Probabil că am ajuns să râd la fel de copil ca el când cineva m-a lovit pe umăr. M-am trezit fericită, cu zâmbetul pe buze, când aceleaşi priviri mă urmăreau de jos de pe scaune iar numai una ivită de sub o cască bleumarin îmi cere insistent biletul de călătorie. Buimacă execut oridinele. În tot acest timp partenerii mei din compartiment mă urmăresc cu o şi mai mare ură. Din nou le-am întrerupt activităţile. Îi privesc la rândul meu umilă, cerându-le iertare în gând. După ce-mi este verificat biletul, controlorul pleacă, nu însă a urla: „Ce dracu aveţi de ţineţi drăciile alea în urechi, eu nu ştiu. (Ajungând în următorul compartiment) Biletele la control, vă rog!”. Probabil că eram roşie la faţă căci nimeni nu-şi luase ochii de la mine. Mă simţeam ca protagonista unui film de groază. Eu de furie ulterioară mă uitam la fel de insistent la ei, poate poate vor observa că nu-mi e frică. „Şi ce dacă am adormit. Eu visam. Şi ştiţi ce? Visul meu era cel mai frumos vis avut vreodată. Nici unul dintre voi nu va visa vreodată ca mine. Eu am îndrăzinit. Voi ce aţi făcut? Vorbiţi numai de lucruri materiale şi vă prefaceţi că sunteţi fericiţi când noaptea plângeţi mai rău ca un nou-născut. Ce ştiţi voi despre mine? În visul meu eram noi doi, voi fiind nişte subiecte banale de discuţie. Am râs. Pentru prima oară am râs cu el şi am râs de voi, beţivi călători îmbibaţi de supărări. Vouă nu vi-e de ajuns un vis, mie da. Ca şi acum cu privirile astea ale voastre ce aruncă cu noroi în mine. Nu înţelegeţi. Nici nu aveţi cum. Mai beţi o gură de amar poate vă îmbătaţi de amărăciune. Eu în continuare voi zâmbi. Am să pun capul pe umărul lui şi am să-i ascult poveştile ca să uit de voi.” Privirea mea s-a aplecat asupra cărţii ce-mi stătea cuminte în poală. „Indignare” mi-a sunat deodată atît de familiar încât am abandonat căştile şi am început să citesc.


Life UneXpected

Life UneXpected„, pentru cei care nu ştiu, este numele unui serial. Din câte imi aduc eu aminte, am pus pe la începuturile acestui blog un post despre seriale. Atunci făceam un top al serialelor mele preferate. Acum aş adăuga şi „Lie to me” înainte de „Entourage” chiar şi înainte de House, dacă ar avea acelaşi număr de sezoane. Întorcându-mă la serialul ajuns doar la al doilea sezon, „Life UneXpected” nu se încadrează în topul amintit, pentru că din original dă în stereotip, deseori apar clişee iar pe adolescenţi parcă nu-i mai pot înghite. Cu toate acestea, aseară tot uitându-mă la el, mi-a venit ideea. De ce după atâtea căutări şi atâtea posibilităţi de a mă uita la orice alt serial, l-am ales pe acesta?

E foarte interesant modul în care facem alegeri, chiar şi la seriale. De alegerea noastră, cred că depinde neîmplinirea/dorinţa/visul pe care-l regăsim în producţie  şi nu există în viaţa noastră. Poate că nu ne dăm seama de asta, dar categoric un criteriu de selecţie există. Eu urmăresc seriale care nu au următoarele taguri: sânge, crimă, tipi buni, SF, superman. Mă uit în schimb la poveşti construite de oameni în locul căror m-aş putea afla chiar eu. Aş putea fi Cate din „Life UneXpected” la 30 de ani, nu descoperindu-mi fiica pe care am conceput-o la 16 ani, ci acea Cate care se luptă pentru cariera sa, care încearcă să-şi salveze relaţia cu logodnicul. Cate-adultul care trebuie sa facă faţă provocărilor aproape fără să respire.

Easy to look up to. Harder to look after.

Ce mă mai atrage la acest serial sunt momentele de sinceritate de la finalul fiecărui episod. Sunt conştientă că nimeni din cei pe care-i cunosc nu şi-ar pierde timpul să clarifice lucrurile odată ce au fost încurcate. Noi, în viaţa reală, preferăm să nu discutăm despre ce a fost. Părăsim tensiunea în aer ca şi cum vântul ar plimba-o ca pe balon. Eu fac exerciţiul ăsta singură. Încerc să dau răspunsuri unor întrebări, ori de câte ori o persoană se desparte de mine, fără a-mi spune adevăratul motiv.  Recunosc că am fugit, în cele mai multe dintre cazuri, de adevăr. Am preferat să adun sentimente pozitive, în loc să privesc lucrurile imparţial şi astfel să transform negativismul într-o împacare atât cu mine cât şi cu celălat. Am procedat greşit, nimic nu se poate soluţiona decât cu adevărul şi aici e greu să ajungi, pentru că preferăm să fim minţiţi pentru a nu ne dispărea orgoliul. Atunci cum putem merge mai departe, cum putem să nu privim înapoi? Eu încă privesc, încă mă raportez la trecut pentru a mă evalua în relaţiile cu ceilalţi.  Deşi nu fac asta de mult, presimt că o să funcţioneze la un moment dat. În trecut sunt cei care au făcut parte din viaţa mea şi precum titlul serialului, nu ştii niciodată când o să reapară, pentru a-ţi da viaţa peste cap şi a te încerca, de data asta în postura de adult.

În concluzie, am învăţat ceva privind seară de seară episoadele din „Life UneXpected„. Suntem oameni, facem greşeli nenumărate, avem un orgoliu mai mare decât putem noi măsura, minţim în permanenţă, însă e important să nu ne amăgim pe noi. E normal să te întristezi când vezi că cineva la care ţii nu e făcut pentru tine. De ajuns cu imaginile pe care le creezi doar pentru că cineva îţi este drag. Acceptă-l pe celălat aşa cum e, nu încerca să-l transformi în ursuleţul tău de pluş, pentru că nu o să-l mai recunoşti de praf.

PS: Duminică mergem la concert Maximilian iar dacă eşti un/o super îndrăgostit/ă, poţi să câştigi o invitaţie dublă la concert. Mai multe detalii aici.


Scânteie fără foc

În primul rând mi-am schimbat tema. De ce? Pentru că mioapă fiind, pur şi simplu mă holbam pe vechea temă să înţeleg ce scriu. Privind în ansamblu tot ce am postat până acum, mi-am dat seama că lipsesc foarte multe articole la „EVENT”, apoi m-am gândit că nu ar fi rău să vă mai povestesc pe unde am fost.
Ieri, 6 februarie, ziua tatălui meu şi concert Ad Litteram, unde am petrecut. Pe parcursul campaniei de promovare a acestui eveniment, am tot spus că mi-aş dori să stau la coadă pentru lansarea aceasta, aşa cum s-a întâmplat la DOC şi la Cedry2k. Din nefericire profetia mea nu s-a adeverit. Am fost o mână de oameni care s-a bucurat pentru munca lui Scânteie şi pentru invitaţii-nume mari pe care i-a avut. Pentru mine a fost o reală plăcere să-i revăd pe Cedry2k, Mr Levy, Praetor, Vlad Dobrescu, DOC şi să-i văd pe alţii ca: Brugner, Carbon, K-Gula. Impresionantă prestaţia lui Scânteie. Oamenii mari se văd pe scenă şi el nu a fost o excepţie. A încântat publicul aşa cum a ştiut mai bine şi să vedeţi ce, chiar i-a reuşit.
Nu ştiu cât timp va să treacă pentru ca voi ăştia care pretindenţi că ascultaţi hip hop o să înţelegeţi că genul ăsta nu o să reziste în România dacă voi nu vă mişcaţi fundurile de pe canapeaua unde vă beţi berea şi râgâiţi ca porcii. În schimb să mergeţi la concerte şi să-i apaludaţi pe cei care vă dau vouă materiale de plâns după ce vă despărţiţi de tute şi muzică pe gratis în timp ce mergeţi cu metroul la muncă.
NB! Când vorbesc de hip hop în România nu mă refer nicidecum la puştii care înregistrează piese după piese la ei în apartament, ci la oamenii care investesc în muzică şi care ştiu să facă albume, nu zeci de piese pe album, toate proaste, ci 10 dar alea geniale.
Scriam de curând pe uzr, de un concert hip hop la Baia Mare. Mă oftică faptul că unii precum Kryp ajung foarte târziu să susţină un concert în Bucureşti, pentru că nimeni nu e dispus să dea 10 lei pe intrare. Îi invidiez pe cei care vor fi acolo, pentru că mie Kryp îmi place la nebunie. Şi ar mai fi albumul lui Nosferatu de la care aştept să nu-l lanseze numai în Galaţi, ci să dea o tură şi prin Bucureşti.
E clar o diferenţă de gust, ca să dau vina pe un clişeu şi să ne salvăm cu toţii. Dar dacă problema e de gust, atunci mare şi frumoasă ţară de manelişti mai avem. Şi ăştia care pretindenţi că ascultaţi underground, sună un mare gol în capul vostru când pronunţaţi cuvântul ăsta. Dacă Scânteie ar fi pe radio, am putea spune că avem într-adevăr valori.
Respect munca tuturor celor care încearcă şi nu iau seamă la nesimţirea ce pluteşte ca jegu. Voi continua să merg la concerte, să ridic o mână sus şi să dau din cap, până mi-o rămâne ticu.

PS: Vă place noua temă?